Ioan al II-lea Vodă cel Viteaz – Fierul Ridicat din Țărâna Trădată

Povestea adevărată a unei domnii sfâșiate între curaj, trădare și moarte

Ioan al II-lea Vodă cel Viteaz (1521–1574), cunoscut și ca Ioan Armeanul, rămâne unul dintre cei mai controversați și remarcabili domnitori medievali ai Moldovei. Domniind doar între 1572 și 1574, a încercat să consolideze tronul Moldovei prin reforme drastice și întărirea armatei, în timp ce boierimea îl acuza de cruzimi. În scurta sa domnie, a mutat capitala la Iași, a introdus moneda de aramă (pentru stabilizarea economiei) și a adunat o artilerie impresionantă – peste 110 tunuri.

În ciuda victoriilor de la Jiliște (1574) și Tighina, trădarea hatmanului Ieremia Golia a schimbat soarta Moldovei. În iunie 1574, la lupta de la Iezerul Cahul (în apropiere de Roșcani), oastea moldoveană – amenințată numeric și de o ploaie torențială care le-a udat praful de pușcă – s-a retras lângă satul Roșcani. Ioan Vodă s-a predat pentru a-și cruța oastea, însă turcii l-au ucis în chip macabru: a fost decapitat, iar trupul său a fost sfârtecat de cămile. Părți din trupul său au fost luate de inamici ca talismane.

Acest eveniment istoric, rememorat în cronicile contemporane și în lucrări medievale din Polonia, Germania sau Italia, întregește imaginea complexă a unui voievod lipsit de remușcări, judecat atât ca erou militar vizionar, cât și ca tiran brutal. În acest proiect narativ, vom explora pas cu pas drumul istoric al lui Ioan Vodă: de la contextul european al secolului al XVI-lea, la luptele de la Dunăre și consecințele lor pe termen lung, din perspectiva contemporanilor și a istoricilor de azi. Nu vom ezita să evidențiem miturile și propagandele – fie naționaliste, comuniste sau bisericești – care i-au modelat imaginea în timp. Pentru că adevărul, oricât ar fi el de dur, merită spus chiar și celor tineri: un domnitor medieval nu e doar prinț sau erou, ci mai ales un om cu fapte, slăbiciuni și consecințe reale pentru istorie.

🎬 Scânteia unui destin: Semnificația istorică a lui Ioan Vodă cel Viteaz

Ioan Vodă nu a apărut pe scena istoriei ca un erou din basme, ci ca un aventurier îndrăzneț într-o Europă agitată de puteri mari și conflicte religioase. În primăvara anului 1572, el a fost ales de boierii moldoveni (cu binecuvântarea sultanului otoman) voievod al Moldovei, într-un moment în care Imperiul Otoman, Regatul Poloniei, Țaratul Rusiei și Regatul Ungariei se confruntau pentru supremație în est. Schimbarea lui Bogdan Lăpușneanu și aducerea la tron a lui Ioan au fost determinate atât de disensiunile interne (boierimea ura autoritatea centrală, iar unii boieri căutau sprijin în Polonia), cât și de contextul internațional – de exemplu, temerile poloneze că Bogdan ar înclina prea mult spre influența otomană.

În această atmosferă neliniștitoare, viața lui Ioan Vodă devine o lecție despre cât de fragil este echilibrul puterii între domn și boieri, și între statele vecine. El însuși era un personaj exotic: nelegitimul șef al unei linii domnitoare (fiul lui Ștefăniță Vodă, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare) și de origine parțial armeană. Crescut în pribegie (a bântuit Polonia, Crimeea, Imperiul Otoman și chiar Imperiul German) – schimbându-și chiar și religia după împrejurări – Ioan Vodă aducea în Moldova viziunea unui guvern puternic și centralizat, în contrast cu relația șubredă dintre boierii feudali și domnie.

Acest context este ilustrat de cronicarii vremii: de pildă, Azarie notează că boierii l-au primit cu bucurie când a sosit în Moldova, în februarie 1572. Dar, pe măsură ce domnia sa avansa, Ioan a aplicat o politică de întărire a autorității domnești – confiscând averile boierilor prea „lacomi” și suprimând orice rebeliune (iar boierii îi ziceau „cel Cumplit” din cauza cruzimilor sale). Această deosebită cruzime se traducea, în epocă, într-o speranță pentru țărani și clerici săraci: deși necruțător cu boierii, Ioan Vodă a redistribuit terenuri și ajutoare către oameni simpli, încercând să construiască o țară mai unită în jurul domnului – un proiect care seamănă, cum remarca istoricul B.P. Hasdeu, cu reformele lui Cuza, mult mai târziu.

În concluzie, de ce contează astăzi lupta lui Ioan Vodă? Pentru că, în micile principate românești prinse între marile imperii, el este imaginea unui conducător care luptă să-și mențină independența. Povestea sa – de la primele bătălii străine din copilărie până la ultimul său suspin pe front – ne arată „în oglindă” mișcările politice și sociale ale unei epoci. Ca într-o altă legendă, Ioan pleacă din Adrianopol, la chemarea boierilor (februarie 1572), dar ajunge în cimitirul câmpiilor de la Cahul – departe de căldura Constantinopolului. Această pendulare între visul de putere absolută și sfârșitul tragic ne amintește că istoria nu e doar un șir obiectiv de date, ci experiențe umane, cu emoții și consecințe – ca oricare altă poveste semnificativă despre curaj, trădare și destin.

🏛️ Vremuri de fier și praf de tun: Contextul istoric al lui Ioan Vodă

În Europa anului 1572, cronicarii vorbeau despre incendii politice peste tot: Regatul Spaniei atingea apogeul dominației globale, Regatul Franței freamăta în războiul religios dintre catolici și hughenoți, iar deasupra Moldovei domnea un Selim al II-lea bețiv, pe tronul decăzut al Imperiului Otoman. Țara Românească și Moldova se aflau de mult sub autoritatea otomană, plătind tribut Porții, dar cu popoare ortodoxe care visau la apărarea creștinismului. În aceste vremuri, puterea unui domnitor mic putea conta mai mult decât ar fi crezut cineva: succesul lui Ioan Vodă depindea și de elita internă, și de diplomația cu vecinii.

Pe plan intern, boierii Moldovei dominau politica prin rețele de iobagi și vaste moșii, fiind adesea gata să scuipe pe orice principiu de centralizare. Atunci când la tron se instalau domnitori slabi, boierii se simțeau liberi să profite: îndatorau populația, își sporeau averile și trăgeau cu ochiul spre sprijinul Poloniei sau al Imperiului Habsburgic. După lunga domnie a lui Ștefan cel Mare, Moldova a cunoscut o serie de voievodate slabe (precum Bogdan Șchiopul, Ștefăniță sau Petru Rareș) și jenante episoade de captivitate sub suzeranitatea otomană. În urma acestor instabilități, au rămas răni adânci în societate: sărăcie și teamă printre țărani, dar și o nemulțumire profundă în sânul bisericii și al unei părți a boierimii. Ca domn nelegitim și aventurier, Ioan Vodă a înțeles că nu putea câștiga loialitatea boierilor, ci doar respectul prin forță militară.

Pe plan extern, Moldova era un flanc slab între marile puteri beligerante: la nord-vest, Regatul Poloniei vâna supremația regională; la nord-est, țarul Rusiei – Ivan cel Groaznic – visa la o ieșire la Marea Neagră; iar la sud și est, Imperiul Otoman pretindea ascultare și amenința permanent cu forța, gata să înghită întreg teritoriul românesc. În 1572, Ioan Vodă și-a asigurat oficial sprijinul sultanului – primind chiar în palatele din Adrianopol titlul de domnitor al Moldovei, la 15 februarie – dar în schimb a promis tribut și loialitate strategică. Răscoală culturală sau religioasă? Nu chiar: Ioan s-a dovedit practic, schimbându-și religia în funcție de împrejurări; abia înainte de a deveni domnitor a trecut la ortodoxie, condiție esențială pentru a primi tronul Moldovei. Din punct de vedere politic, jongla abil cu toți vecinii: spera într-un sprijin polonez (încercase deja să urce pe tron după domnia lui Lăpușneanu), avea relații bune cu tătarii din Hanatul de Kazan, legături nobiliare cu germanii și o prietenie formală cu otomanii. Totuși, visul său era independența: a refuzat plata tributului otoman și a încurajat confruntarea, fapt care va duce direct la războiul din 1574.

Astfel, contextul profund al domniei lui Ioan Vodă include: epoca Renașterii târzii, în care stăpânii voievodatelor române învățau că nu mai pot conduce doar cu spada și sfatul boierilor, ci trebuie să adopte tunuri și oșteni de profesie. (De altfel, Ioan își va întări armata așa cum nimeni altul în Țările Române medievale până atunci.) În același timp, Moldova era sfâșiată de luptele interne dintre „fruntea țării” – boierimea – și principele ales. În termeni moderni, am putea spune că Ioan Vodă a aplicat o reformă autoritară: a atacat privilegiile boierești, a construit o armată profesionistă și a administrat direct statul, cheltuind sume considerabile pentru tunuri și improvizând un control personal al cancelariei domnești. Rezultatul era un domn puternic, temut de vechea castă a boierilor, dar admirat de mulți oameni sărmani și de ostașii săi. Iar atunci când comploturile boierești l-au lăsat izolat și nevoiaș, marele dușman otoman i-a oferit ocazia să arate ce poate când se simte amenințat – adică vom vedea în curând un vârtej cu totul imens.

⚔️ Între Câmpuri și Trădări: Povestea Domniei și a Războaielor lui Ioan Vodă

Povestea se înscrie în două acte majore. Primul act (1572–1573) este acela al consolidării interne: Ioan reorganizează armata, ridică taxele dar îi răsfață pe țărani și pe clerici (luând de la unii, dând la alții), mută capitala la Iași – poate pentru că simțea că Suceava, deși încărcată de glorie, era prea aproape de vechile ruine și prea departe de drumul negoțului și al înnoirii; poate pentru că Iașul, mai adăpostit, mai strategic, putea deveni nu doar un scut, ci și un simbol al unei Moldove noi. Bate monedă nouă de aramă – nu pentru paradă, ci pentru echilibru, pentru stabilizarea unei economii sfârtecate de tributuri, de hoție boierească și de haos fiscal; a vrut o monedă simplă, dar cu greutate – o rădăcină turnată în foc, un început de autonomie, un pas spre suveranitate economică într-o țară secătuită de obligații impuse din afară. Documentele vremii îl numesc „cel Cumplit” tocmai pentru că nu se sfiește să pedepsească boierimea coruptă în fel și chip: un episcop a fost ars pe rug pentru că a întinat haina preoțească, iar cei mai îndrăzneți nobiliori au fost îngropați de vii sau trași pe roată.

Totuși, Ioan Vodă nu a guvernat dintr-un turn de fildeș. Mulți boieri, neîncrezători, complotau să-l dea jos și să-l pună pe tron pe Petru Șchiopul (fratele lui Alexandru Mircea al Munteniei). În primăvara anului 1574, acest complot s-a materializat într-o invazie: din sud-vest, Alexandru Mircea al Țării Românești și fratele său Petru, sprijiniți de otomani, au traversat Dunărea și au intrat în Moldova pentru a-l înlătura pe Ioan. Ioan Vodă a ripostat, aliindu-se cu cazacii din Zaporojia și ieșind la luptă în câmp deschis, într-o serie de confruntări fulgerătoare. Astfel, în aprilie 1574, moldovenii l-au surprins și zdrobit pe Alexandru Mircea la Jiliște (în zona Râmnicului Sărat). După această victorie, Ioan și-a îndreptat oastea spre ceilalți doi complici. Într-un dialog tăios și teatral – de felul celor ce ar face astăzi deliciul ecranelor istorice – emirul moldovean își spune: „Voi face ce trebuie cu domnul Valahiei, iar pe voi vă scutur ca pe jăratec!”. Apoi Ioan l-a instalat la Târgoviște pe Vintilă, un boier loial, și a pornit spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul. La Brăila s-a dat o bătălie în care Ioan Vodă a câștigat din nou – încheindu-și complet socotelile cu Petru – și apoi a mers cu cazacii să întărească frontul de la Nistru.

Fundația artileriei celei mai multe: În această perioadă, Ioan Vodă dovedește cât de vizionar (și puternic) era în domeniul militar. Studiază metodele de război ale turcilor, tătarilor, ba chiar și ale nemților și polonezilor, înțelegând că viitorul pe câmpul de luptă stă în artileria modernă – tunurile. Astfel, strânge în Moldova sute de tunuri ușoare, manevrabile, concepute după un model agil – un fel de „blitzkrieg de secol XVI”, realizat cu prăștia lui David.
Într-o Europă unde marile regate se mândreau cu doar 30–40 de tunuri, Ioan Vodă adună peste 110, majoritatea fabricate chiar în Moldova, după desene alese de el însuși. Această forță ar fi stârnit invidia până și printre bravii soldați ai lui Ștefan cel Mare. A atras meșteri pioni, a ordonat producția de pulbere și ghiulele și s-a pregătit pentru marele război ce avea să vină.

Bătălia de la Iezerul Cahul (10–14 iunie 1574): A doua mare etapă vine când, în vara lui 1574, sultanul Selim trimite spre Moldova o mare oaste turco-tătară, ca un sobor de gloanțe, pentru a-i zdrobi pe rebeli. Ioan Vodă, cu o oaste mândră de artileria sa și încrezătoare în curajul moldovenilor și al cazacilor săi (care întotdeauna îngenuncheau tătarii de la distanță cu arme de foc), a ieșit frontal pe câmp, la Iezerul de lângă Cahul. Inițial, bătălia a părut întoarsă în favoarea Moldovei: tunurile moldovenești au spulberat cavaleria otomană, iar infanteriștii moldoveni și cazacii au decimat multe formațiuni turcești. Dar cu sorții împotrivă, chiar după o contraofensivă eroică în care au capturat și distrus circa 60 de tunuri otomane, o ploaie torențială de vară a udat praful de pușcă și a făcut inutilă artileria: tunurile lui Ioan nu mai trăgeau. În același timp, călărimea moldovenească, condusă de Ieremia Golia (hatmanul lui Ioan Vodă), a comis cea mai rușinoasă trădare: la începutul luptei, Golia și oamenii săi au întors armele și au trecut la turci, lăsându-l pe domn fără cel mai experimentat corp de luptă. În numai câteva ore, raportul de forțe a devenit copleșitor de dezavantajos – aproximativ 1 la 3 în defavoarea moldovenilor.

Fragmentul decisiv s-a petrecut pe 10 iunie, când cavaleria moldoveană trădătoare s-a refugiat spre armata turcă, în timp ce tunurile românești încă făceau haos printre inamici. Abia atunci, Ioan Vodă, văzând că cerul se întunecă și că ostile otomane se năpustesc cu putere, a ordonat retragerea în tabăra fortificată de lângă satul Roșcani. Pe 14 iunie 1574, după patru zile de luptă crâncenă, apărând poziția sub un tir necontenit de gloanțe, voievodul a fost silit să capituleze, cerând în schimb viața ostașilor săi. Dar turcii nu și-au ținut cuvântul: l-au ucis cu o cruzime greu de închipuit. Conform martorilor polonezi (Bartholomeu Paprocki și Leonhard Gorcki), izbucni chiar o tortură macabră: trupul său a fost sfârtecat, legat de cozi de cămile, iar otomanii au colecționat bucățile ca pe niște talismane ale vitejiei. Astfel s-a stins, în chinuri cumplite, domnul Ioan Vodă cel Viteaz, voievod și războinic, pe câmpul de la Roșcani.

📉 Ce-a urmat pe câmp și peste veacuri: Consecințele imediate și moștenirea de durată

Moartea lui Ioan Vodă a avut un efect devastator imediat: a însemnat sfârșitul gloriei militare a Moldovei medievale. Oastea moldovenească, demoralizată și pradă jafurilor tâlharilor, a fost decimată; întregul Principat a rămas la discreția turcilor și a boierilor trădători, care și-au recăpătat privilegiile pierdute. Însuși fiul său, Petru (cunoscut ca Ștefan Surdul), avea să fie instalat ca domn în București în 1591 – o dovadă că sângele lui Ștefan cel Mare mai dădea încă domnitori, însă Moldova nu a mai avut, de atunci, un conducător la fel de puternic.
În scurt timp, după doar câțiva ani, sultanul a instaurat în Moldova o succesiune de domni „tolerati” – mulți dintre ei de origine tătară sau otomană – care plăteau tribut și acceptau supunerea deplină. Țara s-a transformat dintr-un bastion de rezistență într-un teritoriu vamal, pierzând tot mai mult din autonomie. Într-un gest grotesc, chiar boierii trădători – precum Marcu Golia, vărul lui Ieremia – au fost răsplătiți cu dregătorii și moșii, iar averile lui Ioan Vodă au fost împărțite între noii demnitari cu funcții feudal-agricole.

Pe termen lung, însă, anvergura de vizionar militar și administrativ a lui Ioan Vodă a rămas în amintire ca un far de speranță. Reformele sale, oricât de dure au părut, conturau o cale alternativă pentru principatele române: modelul unui stat condus cu mână fermă de un domn și susținut de o armată centralizată – idee ce avea să prindă contur mai târziu, sub Mihai Viteazul. După căderea lui Ioan, Moldova a traversat decenii întregi de instabilitate, sărăcie și vămuire excesivă (obsesia tributului devenind regulă), până când, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul epocii fanariote, au reapărut figuri legendare de domni viteji, precum Mihai Vodă sau Constantin Brâncoveanu. Destul de ironic, „invenția” mucarerului – agent fiscal care ridica impozitele prin constrângere, apărută ca o soluție la lipsa unui corp birocratic local – a fost introdusă în Moldova tot după domnia lui Ioan, și a fost privită, în mod ciudat, ca o moștenire indirectă a ideii sale de stat vigilent și bine organizat.

Dincolo de ce s-a întâmplat imediat, moartea lui Ioan pe câmp rămâne un simbol: sigiliul însângerat al unei creștinătăți înfrânte. În 1591, când Constantinopolul fixa traseul lui Ștefan Surdul (fiul lui Ioan) ca domn la Muntenia, ambasadorii străini încă pomenesc macabrul episod: „Pe domnul Ioan Vodă l-au rupt în patru și l-au atârnat de patru cămile” – ca un fel de avertisment mitic pentru orice viitor voievod, în cruzimea sărutată de tradiția otomană. Și nimic nu arată mai dureros decât un destin de voievod aruncat la periferia istoriei – încă legat de lumea romanității de o urmă de sânge basarabean, dar căzut în legendă la capăt de drum.

🔍 Ioan Vodă în Oglindă: Perspective și Interpretări Diverse

Imaginea lui Ioan Vodă cel Viteaz e precum o prismă caleidoscopică. Pentru contemporanii săi creștini, el rămâne un amestec amar între „cel Cumplit” (pentru boieri și ierarhi – cruntul călău al boierimii) și „Ioan Vodă Armeanul” (pentru că îi era pomenită originea maternă). Iar peste secole, interpretările s-au desfătat în nuanțe. Unii dintre istorici îl văd ca pe un erou neînțeles, alții – ca pe un tiran vizionar, iar alții – ca pe un bărbat impus pe tron de norocul obișnuit al aventurierilor din toate timpurile. Așa cum scrie ziarul Adevărul, „unii îl consideră geniu militar, alții – erou, în timp ce alții îl văd ca pe un individ crud și monstruos”.

Confruntarea perspectivelor vechi și noi dezvăluie nuanțele: Cronicarii vremii, precum Grigore Ureche, îi recunosc curajul pe câmpul de luptă, dar nu pomenesc de trădarea lui Golia și preferă să sublinieze faptul că trupele moldovene nu ar fi putut opri totuși năvala (transmițând, prin urmare, ideea că „așa a fost soarta”). Oricum, Ureche și alți croniciari de cancelarie (Costin, Miron Costin) sunt destul de cruzi cu imaginea lui, acuzându-l de tiranie și lăcomie față de boierii pedepsiți. În polul opus, în secolul al XIX-lea, romanticii naționaliști l-au proclamat „cel Viteaz”: Bogdan Petriceicu Hașdeu, de exemplu, îl ridica în 1865 la rangul de vizionar social (premergător al lui Cuza), iar comuniștii postbelici l-au prezentat ca pe un apărător al țăranilor împotriva boierilor – aproape un precursor ideal al „căii spre socialism”.

Desigur, toată această istorie nu este „alb-negru”. De pildă, chiar contemporanii străini au lăsat mărturii amestecate: Bartholomeu Paprocki, călugăr polonez de la Cracovia, laudă vitejia lui Ioan în bătălia cu turcii, dar notează și că el a fost „trădat în mod infam”. Leonhard Gorcki (un călător german) a scris cel mai amănunțit jurnal despre domnia sa, arătând în termenii cei mai duri cum Ioan luptase cu Selim de la egal la egal, până în momentul în care hatmanul Ieremia i-a dat cuvântul de onoare și apoi l-a înjunghiat pe la spate. Așadar, chiar cronicarii occidentali nu ezită să comenteze moral conduita personajelor: Golia este comparat de istorici contemporani cu Iuda, pentru că „pentru treizeci de pungi de galbeni, vându un prieten și o patrie”. Astfel, percepția noastră actuală rămâne amestecată: Ioan Vodă ne apare acum ca un fel de „general Rambo medieval”, iar concluzia este că el a înfruntat turcii cum niciun alt principe român din acea vreme, dar a plătit scump spiritul său de luptător independent.

În final, fiecare interpretare trebuie luată cu un grăunte de îndoială. Putem recunoaște sincer că sursa noastră principală – cronicarii vremii – erau toți partizani (boieri sau clerici) și că au șters sau condimentat adevărul în favoarea propriei clase. Însă faptele brutale, precum uciderea boierilor sau torturarea prizonierilor – redate cu detalii halucinante în sursele otomane și poloneze – nu pot fi negate: istoria s-a scris în sânge. Omul Ioan Vodă rămâne, cu bune și rele: un cărturar prin minte, un tiran prin fapte, un vizionar prin viziune. Cât despre noi, cititorii contemporani, ne putem întreba cum ar fi evoluat lucrurile „dacă ar fi trăit Ioan mai mult”, dar trebuie să admitem că sfârșitul său rămâne și astăzi un avertisment universal: la fel ca alții care au fost îndrăzneți fără a cântări pactul cu cei puternici, Ioan Vodă a plătit cu viața prețul unui gest de demnitate teritorială, sfârșind prin a deveni o legendă a Neamului.

Leagăn Dacic sau Umbre Pehartice?: Conexiuni cu Dacia și România modernă

Este tentant să-l vedem pe Ioan Vodă drept un „moștenitor al Daciei” sau al Romanilor, întrucât a purtat obiceiurile voievodale românești ale vremii. Însă, în realitate, conexiunea directă cu Dacia antică lipsește – el este un personaj al Evului Mediu, la peste 1500 de ani după epoca dacilor. Ideea e mai degrabă culturală: a fost marcat de moștenirea lui Ștefan cel Mare (străbunicul său) și, prin rulmenții destinului, s-a plasat în linia „strămoșilor basarabeni” ai Moldovei, înscriindu-se și în primele mișcări de unitate românească.
Adevărata „moștenire traco-dacă” pe care i-o putem atribui este mai curând morală: obediența religioasă adesea schimbătoare (mitra armeană, apoi catolicism polonez, lutheranism, musulmanism, și în cele din urmă ortodoxie) reflectă compromisurile interculturale ale vremurilor sale – un fel de prefigurare a modernității, nu un simbol direct al dacismului.

În epoca modernă, mișcările naționale au reinterpretat figura sa așa cum au dorit. În secolul al XIX-lea, liberalii moldoveni îl vedeau în Ioan Vodă un precursor al reformei agrare și al statului „modern” – un soi de Dac și Traian al idealurilor democratice moldovenești (chiar dacă fără o bază reală daco-romană, ci mai degrabă inspirată de modele occidentale și bizantine). Eroii din epocă pretindeau că sângiurile de aramă (moneda sa) și atitudinea sa de luptător ar fi o scânteie a renașterii naționale. Însă legăturile concrete cu România modernă vin abia prin descendență și memorie: fiul său, Ștefan Surdul, ajunge domn în Muntenia (1591–1592), iar nepotul Ionașcu Potcoavă domnește scurt în Moldova (1592). Mai degrabă, imaginea lui Ioan Vodă a fost resuscitată de Alexandru Ioan Cuza și, în răstimpuri, de scriitorii români ai secolului trecut – în lupta modernă de unire și regăsire a identității românești.
Astăzi, în epoca populismului și a isteriei naționaliste de ocazie, unii ar forța ideea continuității românești până la grotesc, încercând să lege faptele lui Ioan Vodă de vreun contemporan precum Ciolacu – dar asta ar însemna să compari un leu căzut în luptă cu o muscă grasă oftând alene între linguri de miere și biruri. Iar alții, cu patosul ultra-naționalist bine direcționat „din alte părți”, precum Simion sau Georgescu, i-ar atribui misiuni mistice și sânge dacic în vene, ignorând complet faptul că au trecut aproape 2000 de ani de la cucerirea Daciei. În realitate, imaginația românească i-a îmbrăcat haina istoriei lui Ioan Vodă ca pe un brâu larg al continuității, dar adevărul rămâne: primul blazon vizionar al lui Ioan este cel al „românului viteaz”, nu al „străjerului Daciei”.

🧠 Sub lupa propagandei: Cum au fost rescrise evenimentele pentru interese ideologice

Figura lui Ioan Vodă a trecut prin mai multe filtre de propagandă și mitizare de-a lungul decadelor. În epoca fanariotă, boierii secolului al XVIII-lea își aminteau cu groază de „Armeanul” cel aspru, care tulburase confortul privilegiilor lor. După 1859 însă, istoricii naționaliști l-au reconfigurat. Scriitori precum Bogdan Petriceicu Hasdeu îl zugrăvesc, în „monografia” sa din 1865 – Ioan Vodă cel Cumplit – ca pe un vizionar al dreptății sociale, un fel de pre-Cuza al spiritului justițiar. Curajul său în lupta cu boierii era văzut ca dovadă că spiritul românesc e compatibil cu reforma – idee extrem de populară în rândul susținătorilor „cu adeverință” ai reformei agrare a lui Cuza. Mai târziu, liderii comuniști ai anilor 1950 au recuperat legenda lui Ioan Vodă într-o cheie nouă: accentuând legătura cu cazacii – prieteni ai țăranilor – pentru a sugera că Moldova era, istoric vorbind, „o patrie progresistă, pregătită pentru cooperarea internațională a popoarelor muncitoare”.

Religia a jucat și ea un rol episodic. Biserica Ortodoxă, deși slăbită la acea vreme, nu l-a susținut pe Ioan Vodă – el ardea episcopii și lovea în mănăstiri. Regimul comunist avea să-i agraveze imaginea antireligioasă; atât comuniștii, cât și naționaliștii de mai târziu, au etichetat adepții credinței drept „boieri cu barbă”, menționând că Golia, Petru Șchiopul și ceilalți „trădători” îi erau, de fapt, preoți secularizați – un joc de intimidare ideologică ce amintește de atmosfera cărții „Apocalipsa cu Ducele și Cămilele”. În prezent, unii ultranaționaliști mai lansează zvonuri fabuloase: că Ioan Vodă ar fi „blestemat boierii” în ultimele clipe, sau că ar exista comori ascunse care trebuie găsite. Acestea sunt, însă, doar basme moderne – nu există nicio dovadă istorică serioasă care să susțină profeții sau scenarii supranaturale.

În realitate, propaganda a plămădit imaginea lui Ioan așa cum convenea de la caz la caz. Comunismul îl prezenta drept un gen de „om al poporului tare”, iar secolul al XIX-lea drept „naționalist romantic”. În vreme ce arhivele engleze sau poloneze pomenesc chiar detaliile pictate sau macabre ale torturilor turcilor (martori oculari externi povesteau despre decapitări și legarea între cămile), propaganda românească ignora asemenea orori. Tot așa, partidele de dreapta s-au priceput să scoată în relief suferința creștină a unei „Românii martire” înfruntând puterea turcească (insistând pe imaginea capului sfărâmat), în timp ce partidele de stânga subliniau faptele sale de justiție socială – uitând însă tragicul deznodământ. O informație onestă nu se împacă niciodată cu utilizarea vulgară în scop politic: de aceea, acest proiect își asumă un rol educativ, explicând că Ioan Vodă a fost ambele – un vizionar militar care a modernizat Moldova și un stăpân dur, dar și un bărbat care a suferit o moarte atroce.

⛪ Umbre pe icoane: Absența unei Biserici de luptă

Cât despre Biserică, ea a stat mai mult în umbră sau în colțul bucuriei populare. Ioan Vodă, laic în convingeri, nu a avut nimic de-a face cu conducerea bisericii în lupta sa de independență. Dimpotrivă, anii 1572–1574 au fost un coșmar pentru clerul supraviețuitor: boierii, uimiți că Dumnezeu nu s-a mâniat cu adevărat că Ioan a ars episcopi, încercau mai degrabă să înțeleagă de ce acest om respectabil le confiscă proprietățile – nu de ce arde har și pâine. La capitolul «adevăruri istorice», vom arăta direct ce poziție a avut Biserica – dacă a avut vreuna cu adevărat. În fond, la Ierusalim au existat cazuri când patriarhi l-au blestemat pe rege, iar la Roma era o religie. Dar la Suceava sau Iași în secolul XVI, singurul rol concret al religiei a fost de a oferi din când în când un pământ unde Ioan să se roage sau să depună prinos de arme (sfânta cruce pe care a jurat Golia, de pildă, „să nu trădeze”). Nici un moșneag călugăr nu a schimbat cursul bătăliei. Aici, «înalta» politică a fost tot la mansarda visteriei, iar Sfântul Duh a fost probabil prea ocupat căuta steluțe pe aburii tunurilor. De aceea, nu vom dedica un capitol întreg Bisericii lui Ioan Vodă, ci vom menționa câteva fapte în contextul luptei și consecințelor, arătând că adevărata politică a epocii era una laică și crudă.

🪞 «Erou» sau «Monstru»: Simboluri, Alegorii și Paralele Istorice

În narațiunea noastră au răsunat deja două simboluri puternice: Cazacul alegoric și Tunul blestemat. Cazacul alb – prietenul său militar – devine un simbol modern, o scenetă vie prin care moldoveanul, în uniforme cu pene, rămâne alături. Artileria grea a fost și ea un simbol al epocii: imaginea moldoveanului care, asemenea unui Daedalus rudimentar, modelează papionul unui tren de război (tunurile!) înainte de-a deveni, tragic, ucenicul propriei căderi icariene. Politica tunurilor și a sacrificiului amintește de mitul înecatului de la Galipoli sau spre atmosfera marșului Drum bun, evocat și în filmul „Pentru patrie”. Poate suna ciudat, dar modul în care otomanul rupe contractul cu domnitorul ne duce cu gândul la orice „promisiune încălcată de putere”.

Vom presăra analogii și o pildă: de pildă, domnia lui Ioan Vodă seamănă în paralel cu o adaptare a Zborului lăcustei: un personaj neînfricat (ca programatorii români născuți în comunism, într-un fel) care iese în față să „mute munții”, iar reacția partenerilor exterioși e să-l rupă în patru pentru îndrăzneală. (Sau, ca să nu cităm direct limbaj modern, gândiți-vă la scene cinematografice cu comandanți nebuni: cum ar mai fi arătat un Pacino pe Țarcul de la Roșcani?) De remarcat, 14 iunie rămâne o zi fatidică în calendar: pe de o parte, e însemnată de luptele lui Ioan Vodă, iar pe de alta, e legată de alte bătălii decisive – de la Marengo (1800, Napoleon surclasează Austria) până la adoptarea steagului tricolor (1848). Nu vom pretinde că istoria le-a legat intenționat, dar cu siguranță punem accentul pe stăpânirea cruntă din 1574 într-un context mai larg: încă un semn că istoria ce ne definește e plină de victorii târzii și de înfrângeri înfrigurate – iar legenda lui Ioan Vodă se încadrează între acestea exact ca o icoană de război mai aprinsă decât săvârșeala citadină a epocii.

Pentru a aduce tușa de umor agreată, iată o glumă pentru cei mai tineri (sau pentru cei care au uitat de la școală): „Cei doi << ieremii >> – adică Ieremia armeanul și Ieremia Golia – sunt poate cei mai cunoscuți << ieremii >> din Moldova! Unul a fost cronicar și cărturar (Ieremia Golescu, considerat primul cronicar modern al Moldovei, provenit dintr-o familie armenească), iar celălalt – un trădător notoriu în slujba Imperiului Otoman. Singurul lor punct comun? Amândoi au început cu << ierem >> și au ajuns sub baldachin, dar sfârșitul a fost cu totul diferit. Eh, să nu-l adăugăm și pe Ion Vodă Armeanul în acest joc de cuvinte, că devine o poveste prea lungă!” Această miză pe inteligentul joc de nume e modul nostru de a aminti că și conflictele istorice ascund cuvinte „codate” – iar noi vom căuta să le descifrăm pe toate, ca niște verișori ai erudiției.

🎲 Trivia și umor istoric

• Știați că... Ioan Vodă își semna documentele oficiale ca «Ioan vodă, fiul lui Ștefan voievod»? Adică el însuși își trecea pe hârtie o minciunică nobilă: că era fiu legal al lui Ștefăniță (fiul lui Ștefan cel Mare) – de fapt, era bastard! (Cândva, la nivelul anunțurilor oficiale, s-au păcălit toți dușmanii. Iar boierii? Ei bine, probabil s-au scandalizat nu de minciună... ci de tupeul cu care era scrisă pe diplomă!)
• Parabolă drăcuito-militară: Imaginați-vă că Ioan Vodă ar fi avut un consilier de marketing, ca în zilele noastre. Probabil și-ar fi intitulat domnia „campania militară <<#MoldaviaLuptă>>”, iar misiunea de cucerire ar fi ajuns imediat în trending. Oricum, un lucru e sigur: după ce s-a înarmat cu două sute de tunuri, putea fi considerat un soi de „tătic al artileriei” din est (nu întâmplător a fost comparat cu străbunicii lui europeni, care puneau „pulbere și umbre” pe câmpurile de luptă).
• Curiozitate de limbaj: Supranumele „cel Cumplit” s-a lipit de el ca o etichetă „coca-cola” istorică – boierii l-au botezat așa cu gând răzbunător, speriați de pelivanul și buzduganul care nu mai stăteau de decor. La început voiau doar să-l bage la „mititica” (că așa sunau crizele lor de putere), dar mai târziu s-a găsit o cale să-l vândă altora drept super-erou: unii zic azi că „spiritul lui Cumplit era, de fapt, cumplit de bun pentru țărănime”. Ha! Așa e istoria: de patru secole, unii tot spun că „domnul acesta era << neînțeles >>, eroul pe care îl căutau românii” – chiar dacă portretele lui medievale s-au dat de-a dura între teamă și admirație.
• Trivia militară: Generalilor lumii le-ar plăcea să știe că armata moldoveană de pe vremea lui Ioan Vodă avea o inovație rară: tunuri ușoare, trase de doar doi cai – un fel de „ateliere mobile de artilerie” pentru acea vreme! Chiar și marii comandanți ai Europei Renașterii nu aveau asemenea mobilitate. Aceasta a fost, de altfel, una dintre marile sale șanse în lupta cu turcii: spun unii istorici că a reușit să țină piept ore întregi tocmai fiindcă nu și-a abandonat tunurile. Ba chiar se zice că o „norocoasă” (poate vremea, poate o întârziere a inamicului) a salvat o parte din ostași. În loc să fugă, s-au retras cu tot cu obuze, ca niște cavaleri ai focului moldovenesc.
  👉 Până și Napoleon ar fi ridicat o sprânceană, dacă vedea așa ceva în Moldova anului 1574!
• Detaliu cotidian: Iașiul era doar un târg micuț și cam prăfuit atunci când Ioan Vodă a decis să-l transforme în capitală. Orașul, cu șanțuri pline de mucegai și ulițe noroioase, a primit brusc titlul de „cetate vizuală”. Boierii, desigur, bombăneau că nu știe să „vândă” imaginea orașului, așa cum ar fi făcut ei. La toate cârcotelile, Ioan le-ar fi răspuns sec: „Dacă eu nu făceam Iașul capitală, tot la Suceava stăteam ca blegii, în vreo căruță!” Și, culmea, două secole mai târziu, moldovenii chiar stăteau tot ca blegii, în același Iași – dar cu o copie de foișor în mijlocul orașului. (Adică o clădire domnească mai modestă, inspirată din palatul vechi al Sucevei, dar fără strălucirea de altădată: o capitală cu numele, dar cam de decor.)
• Ironie curioasă: Ulterior, reporterii vremii (lei de presă polonezi, germani, italieni) îl numeau pe Ioan „voievodul ignorant al boierilor” — dar chiar și ei trebuiau să-i recunoască forța de caracter. Un polonez din Cracovia nota că „adevărata cronică a bătăliei din Moldova” arată un singur lucru: Ioan a fost un militar de soi, care s-a luptat ca un uragan, și a fost doborât doar din cauza Trădării joase, cu „T” mare..
  Și-acum, sincer: dacă am fi avut în acea epocă un sistem de evaluare ca la recenziile online, probabil că ambii papagali trădători — Petru Schiopul (boierul trădător, susținut de otomani) și Golia (capitan moldovean, trecut de partea inamicului) — ar fi luat bine-meritatul scor de zero stele la capitolul „trădare de serviciu” sau „loialitate”. Ba poate primeau și o etichetă de avertizare: „Atenție, pot trăda fără preaviz!”

Epilog: Cenușa și Fierul

Pământul acesta nu s-a odihnit niciodată sub pașii istoriei. A fost răstignit, vândut, afumat de trădări și ars de biruri. Dar uneori, din țărâna udă de sânge, s-a ridicat fierul. Și din fier, voință. Și din voință, oameni.

Într-un secol în care tronurile se vindeau ca turmele, iar sabia era limbajul diplomației, un nume străpunge printre coperțile prăfuite ale istoriei cu o forță crudă, imposibil de ignorat: Ioan Vodă cel Viteaz. Nu un sfânt. Nu un boier de cancelarie. Nu un fanariot uns cu mir bizantin. Ci un om născut în umbră și mort în flăcări, ale cărui oase au fost sfărâmate nu doar de iatagane, ci și de propriul neam.

Îl învățăm ca pe un erou. Sau îl uităm. Sau îl învinuim. Sau îl punem pe monede de aur care nu mai au valoare. Dar Ioan Vodă nu încape în tipare. A fost prea dur pentru boieri, prea sărac pentru coroane, prea liber pentru otomani și prea devreme pentru un popor care încă nu știa ce e libertatea. Un fiu al Moldovei care a venit nu să domnească, ci să se răzbune. Pe istorie. Pe trădători. Pe nedreptate.

Și-a înfipt sabia în obrazul unui imperiu și a cerut socoteală celor ce vindeau pământul ca pe o zestre. A ridicat oaste din noroi și a purtat-o, în zdrențe și flamuri, împotriva celei mai mari puteri a lumii. A fost trădat nu de dușmani, ci de ai lui. Și-a găsit moartea nu în luptă, ci în fierbere. La propriu.

Aceasta nu este o poveste cu final fericit. Nu este un basm. Este o rană din istorie care încă nu s-a închis. O mărturie despre cât de greu se ridică fierul din țărână – și cât de repede e acoperit de uitare.

Ultima privire a fierului înainte să fie îngropat sub cenușă. Ioan Vodă – nu o icoană, ci o rană vie din istoria Moldovei.

📖 Glosar de Termeni și Noțiuni

• Voievod/Domn: Titlul oficial al conducătorului unui ținut precum Moldova sau Țara Românească, echivalent cu „principe” în Europa medievală. Deși Ioan Vodă era fiu nelegitim, a fost totuși numit voievod al Moldovei prin votul boierilor și cu aprobarea sultanului – așa cum cereau uzanțele politice ale vremii.
• Sultan: Conducătorul suprem al Imperiului Otoman. Moldova era un stat vasal, iar domnul avea nevoie de confirmarea sultanului pentru a fi recunoscut oficial. Ioan Vodă a fost aprobat de sultan, dar a sfârșit răzvrătindu-se împotriva acestuia.
• Vasal / Vasalitate: Relația de supunere față de un stat mai puternic. Moldova era vasală Imperiului Otoman, plătind tribut și acceptând anumite condiții, deși domnii mai curajoși (precum Ioan Vodă) încercau uneori să scape de această dominație.
• Armatele otomane: Structură militară complexă, alcătuită din ieniceri (infanterie de elită), spahii (cavalerie), tătari din Crimeea, voluntari și mercenari din diverse provincii. În campania împotriva lui Ioan Vodă, forțele otomane și aliate au depășit probabil 80.000 de oameni, unele surse relatând chiar peste 100.000, ceea ce reflectă dezechilibrul uriaș de forțe.
• Ienicer(i): Soldați de elită ai sultanului, considerați invincibili în epocă. În ciuda faimei lor, au fost învinși în mai multe bătălii de Ioan Vodă, datorită tacticilor sale ingenioase și folosirii terenului.
• Spahii (inclusiv cavaleria otomană): Cavalerie otomană de elită, formată din soldați călare care primeau pământ (numit timar) în schimbul serviciului militar. Spahiii erau o componentă centrală a armatei otomane, având roluri importante în bătălii, mai ales pe teren deschis. Erau echipați cu săbii, lănci și arcuri și erau cunoscuți pentru disciplina și mobilitatea lor. În campania împotriva lui Ioan Vodă, spahiii au luptat alături de ieniceri, tătari și alți combatanți otomani.
• Tătar(i): Popor nomad de origine turcică, aliat deseori cu otomanii. În campaniile sale, Ioan Vodă s-a confruntat adesea cu incursiuni tătare devastatoare. Tătarii din Crimeea erau implicați în raiduri, jafuri și bătălii în campanii de pedepsire în Moldova.
• Boier: Nobil de rang înalt, de obicei stăpân peste moșii întinse și influent în conducerea țării. În Moldova, boierii dețineau adesea puterea reală și o mare parte din avere. Pe Ioan Vodă îl numeau „cel Cumplit”, pentru că le-a confiscat pământurile celor trădători și i-a pedepsit cu asprime.
• Trădare boierească: Actul prin care boierii complotau împotriva domnitorului, de multe ori pentru a-și păstra privilegiile sau din interese personale. A fost una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat Ioan Vodă.
• Divan: Adunarea oficială a boierilor în Moldova, unde se luau decizii importante, inclusiv alegerea domnitorului. Ioan Vodă a fost desemnat domn cu sprijinul divanului, deși originea sa nelegitimă era un obstacol în mod normal.
• Hatman/Hatman al Moldovei: Titlu militar important în Moldova medievală, echivalent cu un comandant-șef, în special al cavaleriei. Ieremia Golia, hatmanul lui Ioan Vodă, era unul dintre cei mai importanți lideri militari ai vremii. Trădarea lui, când a trecut de partea turcilor în bătălia de la Ierzerul Cahul, a fost un moment decisiv care a dus la înfrângerea domnului.
• Cronicar: Istoric medieval care nota evenimentele vremii. În cazul lui Ioan Vodă, surse precum Marcin Bielski sau cronicari otomani și moldoveni ne-au lăsat relatări directe despre domnia sa.
• Domnie scurtă: Expresie care descrie perioada relativ scurtă (1572–1574) în care Ioan Vodă a condus Moldova, dar care a avut un impact disproporționat de mare asupra istoriei și memoriei naționale.
• Feudalism: Sistem social și economic în care domnitorul acorda moșii nobililor (boierilor), în schimbul loialității. Moldova se încadra în această structură, dar Ioan Vodă a încercat să limiteze abuzurile nobiliare.
• Țara de Jos / Țara de Sus: Diviziunile geografico-administrative ale Moldovei. Țara de Jos includea zona de sud-est (cu Galați, Cetatea Albă), iar Țara de Sus – partea nordică (Suceava, Hotin). Campaniile lui Ioan Vodă au vizat în special apărarea Țării de Jos.
• Tighina, Cetatea Albă (Cetatea Albă): Fortificații-cheie ale Moldovei în zona de sud, aflate la Dunăre și Marea Neagră. Tighina (azi Bender, în Transnistria) și Cetatea Albă (azi Bilhorod-Dnistrovs’kyj, în Ucraina) erau puncte strategice importante în apărarea țării. În 1573, Ioan Vodă a obținut mai multe victorii împotriva otomanilor și tătarilor în aceste locuri, consolidând controlul Moldovei pentru o vreme.
• Raya (raia): Teritoriu moldovenesc aflat sub administrația directă a Imperiului Otoman (cf. Tighina devenită raia turcească după moartea lui Ioan Vodă). Erau adesea cedate ca urmare a unor înfrângeri sau trădări politice.
• Cazaci (cazaci din Zaporojia): Cazaci (cazacii din Zaporojia): Războinici din stepele sudice ale Ucrainei de azi, cunoscuți în secolul al XVI-lea pentru curajul și priceperea lor în luptele împotriva otomanilor. Ioan Vodă a chemat un corp de cazaci în ajutorul Moldovei, mizând pe disciplina lor și pe experiența în folosirea armelor de foc.
• Pârcălab: Guvernator al unei cetăți, responsabil cu apărarea și administrarea acesteia în numele domnitorului. Ieremia Golia a fost numit de Ioan Vodă „pârcălab al Hotinului”, însă tocmai acolo ar fi primit mită de la Petru Șchiopul și, drept urmare, l-a trădat pe domn, abandonându-i cauza.
• Mucarer (mocorier) moldovenesc: Funcționar fiscal apărut în Moldova după 1574, responsabil cu strângerea birurilor (impozitelor) și cu urmărirea celor care le ocoleau. Deși nu a fost introdus direct de Ioan Vodă, politicile sale dure în privința taxelor și lupta împotriva evaziunii fiscale au pregătit terenul pentru apariția acestui post oficial.
• Turcitul: Poreclă (adesea peiorativă) dată celor care se convertesc la islam sau care luptă de partea Imperiului Otoman. În Moldova, se vorbea și despre Ioan cel Viteaz (fiul nelegitim al lui Ștefăniță Vodă) că ar fi trăit o perioadă printre musulmani, poate chiar convertit temporar, însă s-a întors la creștinism înainte de a deveni domn al Moldovei.
• Topor (simbolic): Simbol al pedepselor aplicate de Ioan Vodă boierilor trădători. El este reprezentat frecvent cu un topor în mâini, semn al justiției dure, dar și al autorității nemiloase.
• Execuție prin tragere în patru: Formă extremă de pedeapsă rezervată conducătorilor care s-au împotrivit Imperiului Otoman. Ioan Vodă a fost tras în patru de cămile — o moarte brutală, menită să inspire teamă și supunere.
• Sfârșit crud: Sursele istorice românești, poloneze și otomane consemnează că Ioan Vodă a avut parte de o execuție extrem de violentă: a fost mai întâi înjunghiat la gât, apoi legat de patru cămile care l-au tras în patru direcții până la dezmembrare. Călăii otomani au adunat bucăți din trupul său ca pe trofee sau talismane. Această formă de tortură avea un rol simbolic și era rezervată liderilor care opuneau rezistență puternică. Cronicarul polonez Marcin Bielski și rapoarte otomane contemporane confirmă acest episod.

📚 Referințe istorice

1. Manea, Irina-Maria, „Ioan Vodă cel Cumplit, un personaj unic în istoria românească”, în Historia (portret istoric), 2013.
2. Dumitrescu, Ionel-Claudiu, „Moartea lui Ioan Vodă cel Cumplit: sfârșitul în trădare și sânge al Moldovei eroice”, în Historia (article general), 2016.
3. Pătrașcu Zamfirache, Cosmin, „Voievodul exotic din istoria românilor. Ioan Vodă cel Viteaz”, Adevărul (studiu editorial), 18 aprilie 2023.
4. Mica istorie: 14 iunie – ziua când tricolorul a devenit steagul României, spotmedia.ro, 2024 (secțiunea despre 1574 și Ioan Vodă).
5. Ziarul de Vrancea, „Ion Vodă cel Viteaz – un geniu militar vizionar”, 14 iun. 2024.
6. Istoria lui Ioan Vodă în cronici medievale: Paprocki, „Adevărata descriere a războiului…” (Cracovia, 1575) și Leonhard Gorcki, „Descrierea războiului purtat de Ion domnul Moldovei cu Selim” (Frankfurt 1578). (Menționate în Arhiepiscopia Sucevei 2022).
7. Xenopol, Alexandru D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V (București, 1925), p. 86-107 (originile familiei și introducerea mucarerului) – cit. în surse moderne.
8. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III (București, 1946), pp. 462–463 (politica lui Ioan Vodă, suprimarea boierilor şi clerului).
9. Paprocki, Bartholomaeus (Bartolomeu), Druga część opisania wojny tureckiej (Cracovia, 1575) – cf. Istoricul Apostol Stan.
10. Bielski, Marcin (Martin), Chromna Polonicae historiae (Cracovia, 1591) – cronică poloneză despre ocupația moldovenească și uciderea lui Ioan.
11. Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei (secolul al XVII-lea, ed. Gh. Asachi).
12. Costin, Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei (secolul al XVII-lea).
13. Hasdeu, Bogdan P., Ioan Vodă cel Cumplit (monografie, 1865).
14. Giurescu, Dinu C., Ioan Vodă cel Viteaz (monografie, 1974).
15. Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domniilor din Țara Românească și Moldova, 2015.
16. Surse adiacente: Ziarul de Alexandria (Adevărul), „Cumplita moarte a domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz” (2016); concizări din portale istorice românești şi europene indicate mai sus.

Referințe:

• Moartea lui Ion Vodă cel Cumplit: sfârșitul în trădare și sânge al Moldovei eroice
• Astăzi despre: Ion Vodă cel Viteaz | Un geniu militar vizionar. Domnitorul care a anticipat importanța artileriei.
• Ioan Vodă cel Viteaz - Wikipedia
• Cumplita moarte a domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz: turcii i-au tăiat capul, i-au sfârtecat trupul în patru şi au păstrat bucăţi de carne ca talismane
• Ieremia Golia - Wikipedia
• Ion Vodă cel Viteaz – domn al Ţării Moldovei – Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
• Ioan Vodă cel Cumplit, un personaj unic în istoria românească
• Voievodul exotic din istoria românilor. Ioan Vodă a fost „cel viteaz“ sau „cel cumplit“ | adevarul.ro
• Mica istorie: 14 iunie - Ziua când tricolorul a devenit steagul României - spotmedia.ro

✨ Mesaj Special ✨

Această postare face parte din proiectul nostru continuu, dedicat în special fiicelor noastre, ★ Julie și Jessica ★, pentru a le îmbogăți cunoștințele și a le deschide orizonturi noi.

---

Este dedicată și tuturor celor curioși și pasionați, care apreciază efortul pe care îl depunem pentru a împărtăși cultura și istoria într-un mod accesibil și captivant.