Valahia: Jurnal de expediție al lui Johannes Franze (1916–1917)

Valahia

Jurnalul lui Johannes Franze
(6 ianuarie 1917)

România este țara contrastelor geografice, economice, regionale, istorice și etnologice: Carpații acoperiți de zăpadă și vastitatea câmpiilor nesfârșite ale Valahiei, bogăția magnaților din București și sărăcia apăsătoare a țăranilor, marii proprietari de pământ pe de o parte și iobăgia pe de altă parte, alunecarea rapidă, aproape americană, a țării alături de primitivismul antic al afacerilor, cele mai diverse popoare, caractere, opinii, una lângă alta, acestea sunt trăsăturile caracteristice ale țării dintre Dunăre și Transilvania.

Cioban român pe Jiu (râu)
Drepturi de autor de la biroul de presă din Leipzig, Expediția 1916

Călătorul care ia trenul din înălțimile transilvănene până la câmpia valahă mângâiată de soare și se grăbește să treacă pe lângă câmpuri nesfârșite de porumb și grâu timp de ore întregi simte bogăția care izvorăște din pământul României, dar o vede cu adevărat atunci când observă acele palate splendide ale boierilor bogați, luxul ostentativ al comercianților de cereale din București.

Țăranilor care vin în oraș în cojoacele lor ponosite le rămân gurile căscate de uimire la bogăția lumii „nobile”, luxul în haine și bunăstare, vârful tehnologiei vehiculelor rapide care se strecoară pe străzi în număr nelimitat. Privirile disprețuitoare, limbajul vulgar și loviturile fac ca curiozitatea lor să fie „răsplătită”. Aceasta oferă străinului imaginea socială a țării la prima vedere. Pe de o parte sunt boierii bogați, al căror bani se scurg în buzunarele lor de la sine, pe de altă parte, clasa heloților posedați de drepturi, care abia dacă pot numi cojoacele de pe trupul lor proprietate. Aceste opuse stau una lângă alta cu o severitate crudă, lipsind cu desăvârșire clasa de mijloc.

Pământul României este aproape în întregime împărțit între câteva familii de viță nobilă care controlează guvernarea într-o formă aproape oligarhică. Ei înșiși dețin majoritatea în Parlament și au impus o lege care interzice oricărei alte persoane — în special evreilor — să dobândească proprietăți.

Țăranul stă ca un sclav dependent, fără libertate de mișcare, pe brazda care aparține stăpânului străin. Rareori îl vede; el i se arată ca un zeu, supărat și înfricoșător, cerându-i dobânda. Pentru că tot ce culege țăranul de pe pământul care i-a fost alocat merge la stăpân, el nu face nimic pentru sine. Nici carne pentru masa lui; se hrănește sărăcăcios cu „mămăligă”, pâine, brânză și ceapă. Niciun beneficiu al lui propriu nu îi hrănește dragostea pentru pământul pe care stă coliba lui; de îndată ce sămânța este în brazdă, el lenevește la soare, pentru că pământul pur, doar grosier arat, dă binecuvântări bogate de la sine, an după an, fără îngrășăminte, fără muncă, fără grijă; este o supraexploatare pură în stilul american. Prin urmare, țăranul abia dacă mai plantează vreo legumă, puține fructe, pentru care ar fi oferite cele mai excelente condiții, cel mult vin în unele zone; nu valorifică suficient pământul pentru creșterea vitelor și a cailor; da, imense suprafețe zac băltite și lăsate în paragină, din care s-ar putea câștiga milioane. Așa s-a întâmplat că în această țară cu cele mai excelente condiții de sol și cu un climat favorabil în timpul războiului, legumele au devenit din ce în ce mai rare și mai scumpe, pentru că sârbii și bulgarii harnici care le cultivau până atunci au plecat și nu s-au mai întors; chiar și carnea a început să lipsească în capitală!

În afară de lipsa unei părți din propriul lor pământ, probabil că analfabetismul sinistru face ca o asemenea neglijență să fie explicabilă: 60 până la 80 de procente dintre analfabeții din țară nu știu ce să facă cu formele moderne de cultivare.

Aceasta întărește puterea stăpânului în fața căruia țăranul se cutremură; el primește orice străin cu o supunere asemănătoare unui câine.

Viața lui este monotonă; vara stă leneș în fața colibei sale făcute de el însuși, care de obicei constă dintr-un cadru de lemn împletit cu salcie, apoi uns cu lut și vopsit în alb. Lemnul putrezit din fața peretelui frontal, care susține acoperișul din paie de porumb, este caracteristic. Iarna rece românească îngroapă adesea casa până la acoperiș în zăpadă. Interiorul este foarte sărăcăcios, dar în general curat: o sobă, o bancă de dormit, câteva perne cu broderii naționale pentru țăranul mai înstărit. Țăranul păstrează porumbul în magazii și coșuri împletite din nuiele, iar animalele sale în grajdul mic și băltit.

Unul dintre silozurile caracteristice de porumb din Muntenia
Înregistrări de la biroul de presă din Leipzig, Expediția 1916

În duminici, se duce la „cârciumă” (tavernă), bea vinul și lasă țiganii să-i cânte la „țambal” (cimpoi) și vioară; tineretul dansează „hora”, dansul național. Iarna stă în coliba lui și iernează adormind. Doar în anumite zone mai poți vedea costumul tradițional românesc, încă pur și nealterat: cămașă albă, brodată colorat, pantaloni strâmți, opinci și pălării de lână cu vârful ascuțit specifice bărbaților din Muntenia, fuste cu mărgele și bluze viu colorate la femei. Așa cum acoperișul vechi din stuf românesc este tot mai mult înlocuit cu tablă, tot așa costumele tradiționale cedează treptat locul kitsch-ului modern.

Băiat român în port tradițional vechi

Bărbați și femei români îmbrăcați în portul tradițional vechi
Înregistrări ale autorului

Întreaga vastă câmpie a Munteniei a fost o țară de tranzit pentru popoarele din Asia și Europa încă din cele mai vechi timpuri. Chiar și astăzi, populația este destul de diversă. Nucleul național al poporului, care a păstrat cel mai bine caracterul românesc, trăiește în munți; în Câmpia Munteniei, rânduri de popoare vecine și urme ale tuturor triburilor care au trecut pe aici s-au contopit cu românii.

Așa că întâlnești sate la sud de București, care arată influențe bulgărești în construcțiile lor remarcabil de curate, în cultivarea mai atentă a câmpurilor și în statura și fața locuitorilor.

Și peste tot există un element care pare să cuprindă toate rasele Europei și totuși se distinge ca o clasă unificată și închisă: țiganii. Până acum am reușit doar să-i clasific după tipul lor de ocupație, nu după rasă și limbă. Cei mai avansați au devenit complet sedentarizați și s-au integrat în clasa țăranilor români, s-au adaptat agriculturii, construcției de case, îmbrăcămintei, dar ciudățenia lor este evidentă în trăsăturile feței brunete și negre, care adesea mi-a amintit de Fellahii (țărani sau muncitori din Egipt și alte zone ale Orientului Mijlociu). O altă clasă sunt țiganii meșteșugari, care sunt încă semi-nomazi și colindă orașele și satele ca lăcătuși, tinichigii, țesători de sârme și altele; țiganii nomazi, care trăiesc încă complet fără o locuință permanentă, reflectă natura aventuroasă a tribului lor în cel mai pur mod: fără adăpost și neliniștiți. Originea celor trei clase este complet obscură, poate sunt rămășițe ale unor rase și popoare diverse; probabil parte a proletariatului, cei decrepiți, absorbiți în acesta. Mai există și adevărați nomazi.

Tabără de țigani în Muntenia

Aceste triburi nomade erau adesea privite cu un amestec de teamă, curiozitate și dispreț, însă ele rămâneau esențiale pentru structura socială și economică a României. Rolul țiganilor ca meșteșugari, muncitori și uneori artiști de divertisment era vital în multe medii rurale și urbane. În ciuda marginalizării lor, prezența lor era o amintire constantă a istoriei complexe și adesea contradictorii a acestei regiuni. Totuși, tocmai această marginalizare este cea care, în timp, le-a modelat identitatea distinctă – una care transcende granițele naționale, împletindu-se cu istoria diverselor popoare pe care le-au întâlnit în călătoriile lor.

Din când în când întâlnești un „cioban” (păstor) care își duce turma din Carpați prin Muntenia pentru a vinde lâna oilor sale în orașe. El face parte dintr-o clasă care dispare, amintind de trecutul îndepărtat, când masele erau încă în mișcare.

Turmă de bivoli în nămol
Înregistrări de la biroul de presă din Leipzig, Expediția 1916

Există și alți martori de piatră ai acestei deplasări a popoarelor pe câmpia Munteniei: mănăstirile. Acestea arată, de asemenea, cele mai diverse stiluri și trăsături naționale. Lângă București se află mănăstirea barocă în ruină Plumbuita, iar la nord-vest, aproape de Chitila, rotunda ciudată și dărăpănată a bisericii mănăstirii Doamna Chiajna, care amintește de mormântul Caecilia Metella. Mănăstirile românești actuale au propriul lor stil, în special mănăstirea masculină și măreață Cernica, care se află pe un deal la est de București și este alcătuită din două părți cu turnuri ciudate de clopotniță, conventul de femei lung și întins Pasărea, minunatul Țigănești, unde călugărițele fac faimoasele broderii românești și luna crescătoare încă strălucește pe turnuri sub cruce, ca rămășiță a lungii stăpâniri otomane; faimoasa Snagov și, în mijlocul acestor fundații românești, Bălteni (secolul XVIII), construită în cel mai pur stil sârbesc, astăzi o ruină abandonată.

Aici, de asemenea, opusul este caracteristic; chiar și prezentul aduce o contribuție; pentru că astăzi opt națiuni luptă pe vechile câmpuri de luptă ale României pentru o nouă Europă: germani, austrieci, maghiari, bulgari, turci, români, ruși și sârbi. Aceasta este, de asemenea, un simbol al importanței peculiare a Valahiei.