Coroana gladiatorilor: scurta domnie a împăratului Nepotianus

Pariul unui nepot: umbre asupra Romei imperiale (Introducere)

În vara anului 350 e.c., Cetatea Eternă a fost martora unei bizare și tragice acaparări a puterii. Un aristocrat puțin cunoscut, Flavius Popilius Nepotianus – nepotul (latină: nepos) marelui împărat Constantin – a apărut brusc la porțile Romei, în fruntea unui grup improvizat de gladiatori (probabil câteva sute), cerând tronul purpuriu. Imaginează-ți scena: gladiatori în armură, nu în arenă, ci în Forum, aclamându-și noul împărat. Pentru cetățenii Romei, aceasta trebuie să fi părut un coșmar din trecut – o amintire a violenței fără lege care pătrunde în locuri sacre.

Această revoltă uluitoare a fost mai mult decât o simplă uzurpare; a fost un conflict disperat între ambiție, loialitate și violență. Pe de o parte, reflectă haosul unui imperiu fracturat: Nepotianus era un supraviețuitor al familiei lui Constantin (de unde și numele său), încercând să recâștige puterea în mijlocul unui război civil. Pe de altă parte, povestea are aproape o aură cinematografică: gladiatori transformând luptele din arenă în război adevărat, un nepot de împărat îmbrăcând haina imperială și, în cele din urmă, un sfârșit cumplit. După cum nota un cronicar antic, Nepotianus „a fost ucis în a douăzeci și opta zi a uzurpării sale… capul său a fost purtat prin oraș înfipt într-o lance”. Povestea lui scurtă este doar o notă de subsol în istorie – dar una vie și avertizatoare, arătând cât de repede se pot schimba destinele.

Un imperiu în criză: context și cauze

Pentru a înțelege de ce Nepotianus a îndrăznit să se revolte, trebuie mai întâi să privim criza mai largă a Romei din anul 350 e.c. Cu doar câteva luni înainte, un soldat puternic pe nume Magnentius se răsculase în Galia, îl asasinase pe împăratul Constans (fiul lui Constantin) în ianuarie 350 și preluase controlul asupra Italiei și provinciilor vestice. Această lovitură de stat fulgerătoare a lăsat Italia sub conducerea unui uzurpator, iar dinastia lui Constantin (familia constantiniană) s-a trezit brusc fără un lider în Occident. Între timp, în Balcani, un general veteran numit Vetranio a fost proclamat împărat de trupele ilirice în martie 350. Lumea romană era, practic, împărțită între Constanțiu al II-lea (în Răsărit), Magnentius (în Apus) și, acum, un alt pretendent: Vetranio.

În acest vid de putere haotic, Nepotianus a văzut o oportunitate. El făcea parte din dinastia constantiniană – mama sa, Eutropia, era sora vitregă a lui Constantin, iar tatăl său, Virius Nepotianus, fusese consul sub Constantin. Într-un imperiu în care „purpura” (titlul imperial) trecea adesea prin sânge sau prin forță, Nepotianus avea un oarecare drept prin descendență. Mai mult, cu Magnentius ocupat în Galia și Italia sub comanda sa, Nepotianus ar fi putut presupune că însăși Roma era slab apărată. De fapt, o sursă menționează că, în timp ce Magnentius se afla în Galia, Nepotianus „a adunat o gașcă” de oameni și a pornit spre Roma. Acești oameni sunt descriși ca „persoane înclinate spre jafuri și toate felurile de destrăbălări” – practic o mulțime dezlănțuită de gladiatori și infractori neîmblânziți, gata de luptă.

Pe scurt, cauzele revoltei lui Nepotianus au inclus criza dinastică (lovitura de stat a lui Magnentius împotriva liniei constantiniene), vidul de putere și neliniștea din Italia, precum și propriile ambiții imperiale și legături familiale ale lui Nepotianus. A fost o miză disperată: un nepot constantinian parând pe un imperiu divizat și folosind propriii luptători de spectacole ai Romei (gladiatorii) drept trupe de șoc.

Asaltul gladiatorilor: Nepotianus cucerește Roma

Pe 3 iunie 350 e.c., Nepotianus și-a făcut mutarea. A intrat în cetate „îmbrăcat în haine imperiale”, în fruntea procesiunii sale sumbre. Prefectul orașului (praetorul urban, adesea numit Praefectus Urbi) de atunci era un bărbat pe nume Anicetus (numit și Titianus sau Anicius în surse). Acesta a încercat să apere Roma înarmând o mulțime de voluntari civili, însă romanii recrutați în grabă nu au putut face față luptătorilor lui Nepotianus. Potrivit cronicarului Zosimus, a urmat un „conflict aprins”: forța romană nedisciplinată a cedat sub asalt, iar Anicetus a închis în panică porțile cetății. În haos, gladiatorii lui Nepotianus au vânat apărătorii care fugiseră dincolo de ziduri, ucigând fiecare bărbat prins.

Odată cu înfrângerea trupelor prefectului, controlul asupra orașului a trecut aproape fără efort în mâinile lui Nepotianus. În câteva zile, acesta s-a autoproclamat Augustus (împărat) de către garda rămasă și populație. Sursele antice menționează succint că Nepotianus „a luat numele Augustus” după ce a urcat pe tron. Chiar a emis și monede pe numele său (unele monede rare din bronz au supraviețuit), pe care și-a pus chipul și titlul CAES(AR) – afirmații simbolice ale noii sale poziții. Aproape patru săptămâni, Roma a fost în mâinile sale.

Ne putem doar imagina cum au fost acele zile pentru Nepotianus și pentru romanii de rând. Pentru Nepotianus, cu siguranță a fost un moment exaltant: mantia purpurie pe umeri, senatorii jurându-i credință și aplauzele gladiatorilor care îl vedeau ca pe un eliberator eroic. Pentru cetățenii îngroziți, a fost un coșmar de violență și incertitudine. Ordinea obișnuită a vieții cotidiene a fost zdruncinată: magazinele s-au închis, forumul s-a golit, iar oricine era considerat loial lui Magnentius sau vechiului regim probabil s-a ascuns. (Fapt: Autorii antici nu descriu prea multe despre ce a făcut Nepotianus, doar că a ținut Roma timp de 28 de zile.)

Tot timpul, un singur fapt domina situația: Magnentius avea o armată puternică și nu putea ignora această provocare. În ultima săptămână a lunii iunie, susținătorii lui Nepotianus trebuie să fi realizat că ajutorul era pe drum.

Căderea și consecințele: efectele imediate și pe termen lung

Răscoala s-a prăbușit aproape la fel de rapid cum a început. Magnentius, furios la aflarea veștii, a trimis generalul său de încredere, Marcellinus, cu trupe de pe Rin pentru a recuceri Italia. În ultimele zile ale lunii iunie 350, Marcellinus a mărșăluit spre Roma. Într-un contraatac scurt, Nepotianus a fost copleșit. Istoricii antici sunt de acord: Nepotianus a fost executat de forțele lui Marcellinus. O relatare vie de la Eutropius subliniază sfârșitul macabru: Nepotianus „a fost eliminat în a douăzeci și opta zi a uzurpației sale... capul său a fost purtat prin cetate pe o suliță”. Chiar și după moartea sa, răscoala a lăsat urme amare: au urmat zile de proscripții, iar mulți dintre susținătorii săi – inclusiv, se spune, mama sa Eutropia – au fost executați în oraș.

În termeni practici, Magnentius și-a recăpătat imediat controlul asupra Romei și Italiei. Imperiul efemer al lui Nepotianus a dispărut în câteva zile, însă nu fără costuri: străzile Romei s-au îmbâcsit de sânge, iar mulți nobili au fost eliminați, creând resentimente și durere în rândul clasei senatoriale. Pentru Magnentius, revolta a fost o distragere nedorită, chiar în momentul în care se pregătea să înfrunte împăratul răsăritean Constanțiu al II-lea. (Istoricii moderni observă că acest lucru i-a întârziat probabil planurile cu câteva săptămâni.) Totuși, Magnentius s-a reorganizat, dar campania sa generală s-a încheiat dezastruos: în Bătălia de la Mursa Major (septembrie 351) a fost învins de forțele lui Constanțiu, iar în 353 și-a luat viața pentru a evita capturarea. În fapt, imperiul s-a reunit curând sub conducerea lui Constanțiu al II-lea. Episodul scurt al lui Nepotianus a fost uitat rapid: nu a lăsat un succesor și nici reforme ori mișcări durabile în urma sa.

Pe termen lung, revolta lui Nepotianus este amintită doar ca o notă de subsol curioasă. Ea a arătat cât de extremă devenise criza succesiunii constantiniene, dar nu a schimbat cursul evenimentelor. Istoricii romani mai târziu (precum Ammianus Marcellinus) aproape că nu o menționează. De fapt, în afară de studiile de specialitate, puține relatări antice se concentrează asupra lui Nepotianus. Cercetarea modernă îl tratează, de asemenea, ca pe un actor minor: de exemplu, Shawn Caza observă că toate sursele sunt de acord doar asupra a două lucruri legate de Nepotianus – că a urcat după Vetranio în martie 350 și înainte de Mursa în septembrie 351, și că „a avut o domnie foarte scurtă și a fost învins”. În acest sens, revolta lui nu a lăsat nicio dinastie sau ideologie nouă; a subliniat doar fragilitatea imperiului. Așa cum spune un studiu modern, Magnentius „l-a zdrobit pe Nepotianus” în iunie 350, apoi a mers mai departe.

Istoricii și zvonurile: interpretări atunci și acum

Cum ar trebui să interpretăm încercarea neobișnuită a lui Nepotianus de a ajunge la putere? Autorii antici oferă o imagine consecventă, deși părtinitoare: prezintă revolta lui Nepotianus ca pe o tentativă nechibzuită și „sălbatică”, care a fost reprimată brutal. Eutropius, scriind în timpul împăraților ulteriori, condamnă răscoala în termeni morali, afirmând că „tentativele sălbatice” ale lui Nepotianus meritau pedeapsa cu moartea. Zosimus, scriind un secol mai târziu, îl descrie pe Nepotianus și susținătorii săi ca „persoane înclinate spre jaf și tot felul de destrăbălări”, zugrăvind astfel revolta drept opera unor infractori, nu a unor patrioți. Aceste portrete părtinitoare sunt fapte istorice (cuvintele exacte ale surselor noastre), dar dezvăluie și o părtinire: ele servesc pentru a justifica rolul lui Magnentius (și în cele din urmă al lui Constanțiu) ca restabilitori ai ordinii.

Cercetătorii moderni observă această părtinire și încearcă să citească „printre rânduri”. (Analiză: Niciuna dintre aceste surse nu îi acordă lui Nepotianus vreun merit sau raționament; el este pur și simplu portretizat ca un ticălos.) De exemplu, când Eutropius numește revolta de 28 de zile „sălbatică”, trebuie să recunoaștem că scria pentru învingătorii din curtea lui Constanțiu. Astăzi, istoricii se întreabă dacă Nepotianus avea vreo șansă reală sau sprijin, ori dacă a acționat ca o marionetă a altor nobili nemulțumiți. Ei analizează și mici detalii contradictorii: unele relatări sugerează că prefectul orașului, Anicetus, a fugit ascunzându-se, în timp ce alte dovezi indică faptul că ar fi murit luptând. Într-o analiză modernă, discrepanțele din cronologie au determinat specialiștii să pună la îndoială dacă datele acceptate (3–30 iunie 350) sunt corecte.

Astfel, „interpretările” despre Nepotianus variază. Unii îl văd ca pe un oportunist care a profitat de o criză din ambiție personală. Alții îl imaginează într-o lumină mai simpatică: poate a fost o ultimă speranță pentru vechea aristocrație constantiniană. Deoarece sursele care au supraviețuit sunt scurte și parțiale, multe rămân doar speculații. (Interpretare: Având în vedere legăturile sale de familie, este logic ca Nepotianus să fi considerat că avea un drept legitim, chiar dacă mulți romani nu erau de acord.) Important, analiza modernă face mereu distincția între ceea ce spun textele antice (faptele) și ceea ce deducem noi (comentariul). În acest caz, un fapt clar este că Nepotianus a fost înfrânt rapid și a murit; tot restul – motivele sale, oamenii care l-au sprijinit, chiar și momentul exact – este reconstruit de istorici care trebuie să analizeze critic sursele limitate.

Manipulare și tăcere: Nepotianus în propagandă și mitologie

Practic imediat, revolta lui Nepotianus a devenit parte din propaganda imperială. Relatările oficiale din Constantinopol și curtea lui Constanțiu al II-lea nu acordau prea multă atenție unui pretendent vestic de scurtă durată, dar subliniau victoria lui Magnentius. Însuși Magnentius, apărându-și domnia, îl prezenta pe Nepotianus ca pe un uzurpator al cărui executare demonstra legitimitatea sa. De fapt, Magnentius a depus eforturi pentru a câștiga favorurile Senatului Roman după căderea lui Nepotianus (anulând interdicția lui Constantin privind anumite rituri păgâne, pentru a-i mulțumi pe romani). Astfel, mesajul transmis era: Magnentius a înăbușit acest haos, în timp ce susținătorii cauzei constantiniene (precum Nepotianus) au fost învinși.

Următorii cronicari au susținut această narațiune. În textele istorice, Nepotianus este fie o notă de subsol, fie un personaj negativ. De exemplu, „Epitome de Caesaribus” menționează sec: „Nepotianus… a luat numele Augustus; Magnentius l-a zdrobit în douăzeci și opt de zile”. (Fapt: asta spun exact sursele.) Și, într-adevăr, rezumatele moderne adesea reflectă această formulare. Brutalitatea sfârșitului său – capul pe o suliță – a fost reținută mai mult ca un avertisment decât ca un martiriu. În acest fel, povestea lui Nepotianus a fost folosită ideologic pentru a arăta pericolele puterii ilegitime. (Interpretare: Este semnificativ că nicio sursă nu-l elogiază pe Nepotianus sau nu îl numește fără dispreț.)

Chiar și în timpurile moderne, Nepotianus apare adesea doar în contextul carierei lui Magnentius. De exemplu, articolele din enciclopedii îl menționează doar pentru a nota că Magnentius „l-a zdrobit pe Nepotianus” înainte de a trece mai departe. Propaganda durabilă este subtilă: deoarece toate sursele supraviețuitoare provin de partea învingătoare, îl vedem pe Nepotianus doar ca pe un rebel condamnat. Pe scurt, povestea lui a fost rapid transformată în narațiunea dorită de Magnentius și Constanțiu: o scurtă insurgență sortită eșecului, care le-a justificat controlul de fier.

Biserică și Stat: Rolul (Inexistent) al Religiei

Până în anul 350 e.c., Biserica creștină avea deja o influență semnificativă în politica romană, însă în revolta lui Nepotianus nu a jucat niciun rol vizibil. Nu există înregistrări despre vreun episcop sau vreo dispută teologică legată de evenimentele din Roma din luna iunie a acelui an. Spre deosebire de alte războaie civile din acea epocă, aceasta nu a fost o luptă pe motive de erezie sau credință. Nepotianus însuși probabil era creștin (așa cum erau și rudele sale constantiniene), însă nu a făcut campanie pe o platformă religioasă. De asemenea, nici Magnentius nu a folosit slogane religioase pentru a-și mobiliza trupele împotriva sa (de fapt, atât părțile constantiniană, cât și magnentiană aveau creștini implicați, de regulă arieni). Pe scurt, toate sursele indică o luptă pur seculară pentru putere: un aristocrat care preia puterea prin forță și un uzurpator rival care îl zdrobește. Marii controverse ai Bisericii din secolul al IV-lea (arianismul, sinoadele etc.) nu au nicio legătură cu povestea lui Nepotianus.

Simboluri și Paralele: Alegorie și Ironie

Deși scurtă, revolta lui Nepotianus este plină de simbolism și ecouri ale altor povești. Imaginea cea mai evidentă este banda de gladiatori în sine. În cultura romană, gladiatorul reprezintă atât violența, cât și spectacolul – a vedea gladiatori mărșăluind prin Roma cu săbii pentru o cauză politică era o inversare izbitoare. Simbolic, era ca și cum divertismentul violent al Romei venise să își devoreze conducătorii. Unii istorici fac o paralelă cu Spartacus, fost sclav devenit erou: Spartacus a condus odată gladiatori într-o revoltă împotriva Romei (73 î.e.c.), în timp ce Nepotianus – un om din clasa conducătoare – a angajat gladiatori pentru a cuceri Roma. Este o paralelă curioasă de inversare a rolurilor.

Un alt strat simbolic se regăsește chiar în numele lui Nepotianus. Cuvântul latin nepos înseamnă „nepot”, iar această rădăcină s-a păstrat în multe limbi moderne. Deosebit de relevantă este limba română, moștenitoare directă a latinei, în care nepot înseamnă și „nepot” (fiul fratelui sau surorii), și „nepot de bunici” – păstrând nu doar forma, ci și conotația familială a termenului original. Această continuitate lingvistică este semnificativă: leagă Antichitatea de prezent și arată cât de durabile sunt conceptele legate de rudenie și privilegii. Din aceeași rădăcină provine și termenul modern nepotism, folosit astăzi pentru a desemna favorizarea rudelor indiferent de merit. În acest context, numele lui Nepotianus – care înseamnă, practic, „al nepotului” – capătă o ironie izbitoare. Singura sa pretenție la putere se baza pe legătura sa de sânge cu Constantin cel Mare, ceea ce îl face, într-un fel, personificarea nepotismului însuși. Asumându-și titlul de Augustus, s-a învăluit în purpura imperială – simbolul tradițional al legitimității dinastice – dar roba sa a fost curând pătată de sânge. Domnia lui, care a durat doar 28 de zile, a devenit simbolul fragilității unei puteri întemeiate exclusiv pe prestigiu ereditar: un fulger de ambiție, strălucitor și brusc, stins aproape înainte de a fi început.

Din punct de vedere al datelor, nu există nimic special legat de luna iunie a anului 350; a fost pur și simplu un moment oportun. Totuși, se poate observa o ironie sumbră: Nepotianus a preluat puterea pe 3 iunie și a murit pe 30 iunie — conducând astfel timp de exact o lună. Istoricii ar putea zâmbi spunând că imperiul său a durat doar un mensis roman (o lună calendaristică în Roma antică), o simetrie clară, dar tragică.

În gândirea ulterioară, soarta lui Nepotianus a fost uneori comparată cu personaje literare. De exemplu, el poate fi asemănat cu un Macbeth antic: ambițios, un conducător ajuns la putere prin mijloace dubioase, apoi doborât de forțe pe care le-a subestimat. Sau poate fi văzută imaginea unui „împărat-gladiator” căzut, o alegorie a mândriei doborâte. Aceste paralele sunt făcute de cititori (nu de sursele antice), dar ajută la înțelegerea motivului pentru care această poveste ne intrigă încă: pare o tragedie clasică condensată într-o pagină brutală de istorie.

Dincolo de text: Curiozități și observații amuzante

Deși domnia sa a fost scurtă, Nepotianus a oferit istoriei mai multă ironie pe silabă decât mulți împărați care au domnit decenii întregi. Iată câteva perle...

• Jocul Numelelor: Povestea lui Nepotianus este plină de ironie. Numele său înseamnă literalmente „nepot”. De fapt, a fost atât de „nepotist” încât istoricii glumesc că „a dus nepotismul la purpuriu”. Prințul care n-a fost niciodată a devenit simbolul nepotismului eșuat!
• Gladiatori la porți: Folosirea gladiatorilor ca soldați a fost o alegere neobișnuită (și, am putea spune, cu efecte contrare). Un comentariu isteț ar fi: „Nepotianus a încercat să facă din gladiatori eroii loviturii sale de stat – dar se pare că războiul adevărat nu era în contractul lor de spectacol!”
• Moneda imperială: În cele 28 de zile ale sale, Nepotianus a bătut monede de bronz pe care apărea cu titlul Augustus. (Pasionații de istorie adoră acea monedă rară.) Se spune că poate ar fi fost mai bine să-și recruteze câțiva soldați în plus, pentru că să ai capete pe monede nu i-a folosit prea mult. Literalmente.
• Împărat cu viață scurtă: Domnia lui de 28 de zile se pretează la comparații haioase. De exemplu, dacă ar fi condus un supermarket, ar fi câștigat premiul pentru „Cele mai bune 28 de zile de cumpărături”. Sau, dacă Thomas Edison l-ar fi avut ca asistent, ar fi făcut glume despre „becurile cu durată scurtă de viață.” Domnia lui Nepotianus a fost mai scurtă decât viața unui bec de test – strălucitor o clipă, apoi întuneric total.
• Mama știe ce-i mai rău: Mama lui Nepotianus, Eutropia, a avut un sfârșit sumbru la scurt timp după revoltă; istoricii observă cu sobră ironie că poate ar fi trebuit să-l învețe pe fiul ei niște maniere mai bune legate de moștenire. Unii sugerează cu umor că Nepotianus ar fi trebuit să se numească „Augustulus” („Împărațelul”) în loc de „Augustus”, pentru a evita o parte din rușine.
• Ultimul dintre împărații gladiatori: Tehnic vorbind, Nepotianus ar putea deține un titlu unic – ultimul conducător roman care a cucerit orașul în fruntea unor gladiatori adevărați. (Următorii „împărați” s-au bazat mai mult pe armate sau pe manevre politice, nu pe luptători din arenă.)

Aceste mici detalii și jocuri de cuvinte ne ajută să ne amintim de Nepotianus: un împărat care a venit, a văzut o mulțime de gladiatori și… (spoiler) n-a reușit să-și croiască un drum în paginile mari ale istoriei.

Glosar de termeni

• Împărat (Augustus): Conducătorul Imperiului Roman. În epocile ulterioare, „Augustus” a devenit titlul oficial al unui împărat roman. Nepotianus s-a proclamat pe sine Augustus (împărat) în timpul revoltei sale.
• Uzurpator: O persoană care preia puterea fără un drept legal. Nepotianus a fost un uzurpator pentru că și-a revendicat tronul imperial prin forță, nu prin succesiune legală.
• Dinastie (Constantiniană): O familie domnitoare. Dinastia constantiniană a fost familia împăratului Constantin cel Mare. Nepotianus a făcut parte din această dinastie — mama lui era sora lui Constantin.
• Gladiator: În Roma antică, un luptător care distra mulțimile luptând cu alți gladiatori sau cu animale sălbatice în arenă. Nepotianus a adunat o bandă de gladiatori (și luptători asemănători) pentru a-l ajuta să cucerească orașul.
• Praefectus Urbi: „Prefectul orașului,” echivalent aproximativ cu un primar sau magistrat șef. Când Nepotianus a pătruns în Roma, praefectul urbi Anicetus (numit și Titianus) a încercat să apere orașul.
• Propagandă: Informații sau afirmații folosite pentru a influența opinia publică. În acest context, împărații și istoricii romani au folosit propaganda pentru a-l portretiza pe Nepotianus drept un răufăcător, astfel justificând legitimitatea conducătorului de drept.
• Depravație: Comportament imoral care implică indulgența în plăceri senzuale. Zosimus a descris susținătorii lui Nepotianus ca fiind „dedicați depravației”, ceea ce înseamnă că revolta a fost plină de viciu și dezordine. (Notă glosar: în acest text, aceasta este doar o redare a modului în care o sursă antică i-a descris.)
• Interpretare (Istorică): O modalitate de a înțelege sau explica evenimentele trecute. Cercetătorii interpretează faptele din surse; de exemplu, trebuie să interpreteze motivele lui Nepotianus, deoarece scriitorii antici nu le explică.
• Insurgență: O rebeliune sau o răscoală împotriva autorității. Preluarea Romei de către Nepotianus a fost o insurgență împotriva conducerii lui Magnentius.
• Consul: Unul dintre cei doi magistrați supremi aleși anual în Republica și Imperiul Roman. Tatăl lui Nepotianus fusese consul, ceea ce indica statutul lor înalt.
• Monedă (emitere de monedă): Procesul prin care se bat monede ca mijloc de plată. Nepotianus a emis monede de bronz cu chipul său și titlul de împărat, iar aceste monede reprezintă o dovadă importantă în studiul revoltei sale.

Referințe istorice

Această relatare se bazează pe o combinație de surse antice și cercetări moderne. Istoricii antici principali includ pe Eutropius (secolul al IV-lea e.c.), care menționează pe scurt revolta; Zosimus (secolul al VI-lea e.c.), care descrie lupta cu gladiatori; și Epitome de Caesaribus (adesea atribuit lui Aurelius Victor, sfârșitul secolului al IV-lea), care consemnează domnia de 28 de zile a lui Nepotianus. Istorici moderni precum Shawn Caza oferă analize ale cronologiei și contextului mai larg. De asemenea, s-au consultat surse de încredere, cum ar fi articolul din Encyclopædia Britannica despre Magnentius. Toate detaliile specifice din text provin din aceste surse academice și antice recunoscute.

Referințe:

• Zosimus, New History. London: Green and Chaplin (1814). Book 2.
• Eutropius: Abridgement of Roman History, Book 10
• Magnentius | Usurper, Rebellion & Defeat | Britannica
• Vetranio and Nepotian | Historical Atlas of Europe (3 June 350) | Omniatlas
• KOINON: The International Journal of Classical Numismatic Studies, Volume I
• Zosimus, New History

✨ Mesaj Special ✨

Această postare face parte din proiectul nostru continuu, dedicat în special fiicelor noastre, ★ Julie și Jessica ★, pentru a le îmbogăți cunoștințele și a le deschide orizonturi noi.

---

Este dedicată și tuturor celor curioși și pasionați, care apreciază efortul pe care îl depunem pentru a împărtăși cultura și istoria într-un mod accesibil și captivant.