Pacea de la București (1812): Granițe redesenate, istorii împletite

Principatul Moldovei înainte de Tratatul de la București (1811)
de J. Riedl, sub supravegherea lui F. Fried. Viena și Pesta, 1811

Cum tratatul a modelat națiuni, identități și un secol de schimbări

Capitolul 1: Drumul spre război și sfâșierea Țărilor Române

La începutul secolului al XIX-lea, Europa era ca o oală sub presiune imensă. Imperiul Rus, condus de țarul Alexandru I, privea cu interes către Imperiul Otoman slab de la sud-vest, în timp ce războaiele napoleoniene făceau ravagii pe întreg continentul. Sultanul Selim al III-lea (și mai târziu Mahmud al II-lea), aflat la Constantinopol, era prins în această luptă de puteri majore. Rusia dorea să-și securizeze flancul sudic înainte de invazia lui Napoleon (și nu voia să se angajeze într-un război pe două fronturi). Între timp, Franța îi încuraja pe otomani să înlăture domnii proruși din Țara Românească și Moldova (Principatele Dunărene), declanșând un conflict. Rezultatul? La sfârșitul anului 1806, rușii au traversat în forță râurile Dunărea și Nistru, cucerind Hotin, Bender, Chilia, Ismail și alte cetăți. Până în noiembrie, întreaga Moldovă și Țara Românească erau sub control rusesc. (O vizualizare interesantă: imaginează-ți un urs blond care mărșăluiește peste o hartă a Europei de Est!)

Capitolul 2: Cine este cine în 1812

Acordul a implicat personalități importante. Țarul Alexandru I al Rusiei a fost un personaj tensionat în această situație: în secret dorea să obțină ambele Principate, dar oficial susținea că le protejează doar împotriva lui Napoleon. De partea otomană, Sultanul Mahmud al II-lea (domnind din 1808) se confrunta cu amestecul puterilor străine (Marea Britanie și Franța îl încurajau să reziste Rusiei) și cu tulburările interne. Un personaj local memorabil a fost Emanuel (Manuc) Bei, un negustor armean, al cărui han celebru din București a găzduit negocierile de pace. În Principate, conducătorii se schimbau rapid, ca și cum ar fi fost doar o modă. În 1806, Sultanul Selim (la sfatul francezilor) l-a detronat pe domnul Țării Românești, Constantin Ipsilanti, pentru că era „prea prietenos” cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Suțu. La fel s-a întâmplat și în Moldova, unde Alexandru Moruzi a fost înlocuit cu Scarlat Callimachi. Acești domni erau folosiți ca pioni între marile imperii.

În spatele ușilor închise, negocierile erau purtate de reprezentanți importanți: rușii trimiteau generali precum Jean Sabaniev și francofoni precum Joseph și Antoine Fonton (pentru că franceza era la langue diplomatique). Otomanii își trimiteau propriul Reis Efendi și Mufti efendi, îmbrăcați în robe catifelate. Chiar și Marea Britanie și Franța jucau rolul de păpușari: după cum glumește un istoric, mediatorii britanici și francezi prelungeau discuțiile nu din dragoste pentru Sultan, ci pentru a „limita pierderile otomane” și a încetini expansiunea rusă.

Capitolul 3: Bătălii, armate și ambuscade

Între 1806 și 1811, luptele au făcut ravagii în Balcani și chiar în Caucaz (în spatele acestora, au fost războaie cu Persia și în Georgia, dar acestea sunt doar o notă separată). Turcii au încercat mai multe ofensive în Principate, dar au eșuat: la Obilești (14 iunie 1807) și Malainița (19 iunie 1807) au fost înfrânți categoric. Rușii au obținut chiar și victorii navale în Marea Egee, iar la Arpachai (în Armenia), câteva mii de ruși au învins 20.000 de otomani. După încă un armistițiu ruso-otoman în 1807, pacea a fost de scurtă durată. Până în 1811, ambele părți erau epuizate, dar pregătite să negocieze – Rusia, pentru că Marea Armată a lui Napoleon era la ușa sa, iar Turcia, pentru că vistieria îi era goală.

La Giurgiu, pe Dunăre (noiembrie 1811), trimișii ruși și otomani s-au așezat pentru prima dată la masa negocierilor. Rușii au început cu pretenții modeste (granița pe Prut), apoi au încercat să le extindă până la Dunăre (adică întreg teritoriul românesc) – ajungând chiar să afirme că Napoleon și-ar fi dat binecuvântarea la Erfurt. Sultanul a ezitat, dorind să păstreze gurile Dunării (forturile de la Ismail și Chilia). Așa că rușii au mărit miza: au reluat luptele. Într-o ambuscadă, trupele turcești aflate în retragere au fost ademenite într-o capcană și încercuite. Conștient că imperiul său era în pericol, Sultanul Mahmud al II-lea s-a resemnat în cele din urmă.

Capitolul 4: Semnarea la Hanul lui Manuc

Până în mai 1812, Marele Vizir otoman și generalii ruși s-au întâlnit la București. Marele Han al lui Manuc — o curte vastă din 1808 — a devenit sala negocierilor. (Imaginează-ți o încăpere luminată de lumânări, cu mese lungi și discuții tainice.) La 16/28 mai 1812 (calendarul iulian/gregorian), trimisul țarului Kutuzov și plenipotențiarul sultanului Mahmud și-au semnat numele. Acordul a fost, de fapt, o capitulare pentru Poartă: ambasadorul otoman Khurshid, faimos, s-a otrăvit ulterior, preferând moartea în loc să se înfrunte cu țarul.

Hanul lui Manuc, ilustrat printr-o gravură din 1841 (stânga) și o fotografie din 1867–1870 (dreapta).

Capitolul 5: Termenii tratatului – Clauzele mici (și cele mari!)

Tratatul avea 16 articole – o foaie de parcurs juridică către o nouă graniță. Iată punctele esențiale:

• Articolul 4 (cel mai important): Acesta stabilea noua graniță. „Râul Prut… și de acolo malul stâng al Dunării… până la gura Chilia” urma să fie frontiera Rusiei. Prin acest articol, întreaga jumătate estică a Moldovei (între Prut și Nistru), împreună cu strategicul ținut Bugeac de la Marea Neagră, erau cedate Rusiei. (Asta însemna aproximativ 45.630 km² – mai mult decât partea de vest a Moldovei care a rămas sub suzeranitate otomană.)
• Drepturi pe Dunăre: Rusia a obținut privilegii comerciale speciale pe Dunărea de Jos. (Imaginează-ți un căpitan de corabie făcând cu ochiul ofițerilor în timp ce urcă liber pe fluviu – datorită acestui tratat!)
• Articolele 1–3, 5–6: Formalități diplomatice precum buna-voință reciprocă, amnistii, respectarea tratatelor anterioare și reguli fiscale. Țăranilor li se acordau patru luni pentru a se muta dacă se trezeau în „țara greșită”.
• Articolul 7: Acorda un termen de 18 luni pentru ca orice musulman sau creștin să poată emigra peste noua graniță, dacă dorea. Aceștia aveau dreptul să-și vândă fermele și să-și ia banii cu ei (otomanii chiar au promis să-i ajute pe refugiații tătari din Bugeac cu cheltuielile de călătorie).
• Articolul 8 (Serbia): Deși un element oarecum secundar, articolul garanta sârbilor răsculați un fel de semi-independență. Forturile otomane din Serbia urmau să fie demolate – un mic câștig pentru ruși (și pentru sârbi), pe seama Istanbulului.

Capitolul 6: Noua hartă – Geografie și Demografie

Harta României s-a schimbat dramatic peste noapte. Râul Prut a devenit noua frontieră vestică a Imperiului Țarist. Fostul Principat al Moldovei a fost rupt în două: partea de vest (Moldova) a rămas sub suzeranitate otomană (curând re-administrată ca parte a Țării Românești), în timp ce partea de est a devenit Basarabia rusă. Rusia deținea acum aproximativ 43.630 km² și 482.630 de suflete – cinci fortărețe, 17 orașe și 685 de sate. (Acea populație era aproape în totalitate rurală și ortodoxă; existau și câteva comunități tătare și evreiești.) De fapt, restul Europei a început să numească partea de est „Basarabia”, ca și cum ar fi fost o țară nouă.

• Hărți și statistici: Noul guvernorat al Basarabiei (1818) cuprindea Moldova modernă și părți din sud-vestul Ucrainei. A crescut rapid: până în 1817 avea aproximativ 482.000 de locuitori. În deceniile următoare, Rusia Țaristă a invitat coloniști: coloniști germani, bulgari (în sud) și turci găgăuzi au sosit, în timp ce mulți tătari au plecat spre teritoriile otomane.
• Limba și credința: Majoritatea localnicilor vorbeau româna (dialect moldovenesc) sau bulgară și erau creștini ortodocși. (Hărțile din epoca sovietică adesea ignorau legătura istorică a României cu Basarabia, dar amintirile locale au păstrat-o vie.)

Această redesenare a granițelor a fost un cutremur geopolitic pentru români. Dintr-o dată, o mare parte din vechea lor patrie a ajuns sub stăpânire străină.

Țările Române după tratatul de la București (1812). 1812-1829

Capitolul 7: Viața sub Vulturul Rus

Ce s-a întâmplat cu locuitorii Basarabiei? Guvernul țarist a reorganizat teritoriul ca oblast (1818), iar mai târziu ca gubernie. La început, Alexandru I i-a acordat chiar un anumit grad de autoguvernare: a instalat un guvernator vorbitor de română și oficiali bisericești români, promițând să respecte obiceiurile ortodoxe. Însă în secolul al XIX-lea a început o politică dură de rusificare. Până în 1834, româna („moldovenească”) a fost interzisă în școli și biserici, potrivit emisariatului basarabean Vasile Stoica – iar oricine se revolta risca să fie exilat în Siberia. Practic, vechiul Principat a fost desființat: rusa a devenit limba oficială a administrației, iar clerul ortodox a ajuns sub controlul strict al Sankt Petersburgului.

Viața era un amestec de drumuri și ferme noi, dar și taxe grele. Unii localnici au primit cu bine pacea și investițiile țarului (pământul era fertil), în timp ce alții se plângeau de pierderea domnitorilor și a tradițiilor. Mulți basarabeni chiar au plecat: în jur de 30.000 de țărani au emigrat spre vestul Prutului pentru a evita stăpânirea rusă. De-a lungul decadelor, a apărut o identitate basarabeană unică – un amestec de influențe românești, rusești, ucrainene și turcești.

Capitolul 8: Legende, mituri și realități

De-a lungul generațiilor, pierderea Basarabiei a devenit un mit fondator în cultura română. Cântecele și poveștile populare plâng o țară furată: bunicii șopteau despre cazacii care răpeau copii sau despre lăcomia țarului. O poveste des întâlnită spune că românii ar fi oferit Basarabia Rusiei ca zonă tampon – dar adevărul este mai complicat: teritoriul a fost luat prin război, nu dăruit de bunăvoie. În mod similar, unele mituri susțin că „Basarabia a vrut mereu să se unească cu România”, ignorând faptul că mulți localnici aveau loialități împărțite după un secol de stăpânire rusă.

În școli (înainte de 1989), românii învățau adesea că Basarabia era „provincia noastră pierdută, luată pe nedrept de țar.” Această narațiune dureroasă nu este complet falsă, dar simplifică prea mult: amintește-ți că Basarabia era multietnică și fusese, la rândul ei, sub suzeranitatea otomană. Adevărul real, uitat, este că anul 1812 a declanșat un experiment de 100 de ani: jumătate moldovenească sub Rusia, jumătate sub otomani (mai târziu, otomanii au cedat Țara Românească habsburgilor pentru o vreme, etc.). Ce a supraviețuit au fost legăturile culturale: bisericile ortodoxe, limba română (în privat) și conducători locali precum Ioan Sturdza, care de fapt a devenit domnitor al Moldovei în 1812, sub patronajul Rusiei.

Capitolul 9: Ecouri în secolul XXI

Umbra Tratatului de la București se întinde până în zilele noastre. După Primul Război Mondial, România și Basarabia s-au reunit pentru scurt timp (1918–1940), doar ca sovieticii să o recucerească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – o altă schimbare traumatică. Astăzi, vechea graniță separă România (UE/NATO) de Republica Moldova independentă (fostă republică sovietică ale cărei populații provin în mare parte din Basarabia). Cele două națiuni încă împărtășesc limba și istoria, deși unii moldoveni au o identitate distinctă „moldovenească”.

Din anii 1990, președinții României și liderii Moldovei au jucat cartea „românii sub același acoperiș”. În anii 2020, președintele Klaus Iohannis al României și Maia Sandu din Moldova au construit o prietenie personală „pentru a avansa integrarea europeană în ciuda agresiunii Rusiei”. România a folosit calitatea sa de membru UE pentru a susține candidatura Moldovei la UE (începând negocierile de aderare în 2024). Între timp, invazia Rusiei din 2022 în Ucraina a adus din nou atenția lumii asupra Basarabiei. Brusc, partea ucraineană a Basarabiei istorice (regiunea Odessa, sud-vest) a fost atacată: rezistența locală a fost puternică, iar localnicii au respins raidurile rusești. Acest lucru a arătat cum „acest teritoriu strategic de frontieră” s-a transformat brusc din pro-rus într-un susținător ferm al Ucrainei.

Pe scurt, Tratatul de la București din 1812 nu este doar o simplă notă prăfuită din manualele de istorie: este o poveste despre trasarea unor granițe pe hărți și în minți. De la ziceri populare pline de spirit la diplomația serioasă, moștenirea sa dăinuie. Sau, cum ar spune o expresie latină (cu puțină libertate poetică): Historia magistra vitae est – Istoria este învățătoarea vieții.

Referințe:

• Manuc's Inn – Wikipedia
• Bessarabia – Britannica
• Bessarabia – Wikipedia
• Romania and Moldova: Europe’s “Special Relationship” – New Eastern Europe
• After Russia’s Invasion, the People of Bessarabia Switched Sides – The Economist
• How Bessarabia Got Together with Romania – Virtual Museum of the Union (MVU.ro)

✨ Mesaj Special ✨

Această postare face parte din proiectul nostru continuu, dedicat în special fiicelor noastre, ★ Julie și Jessica ★, pentru a le îmbogăți cunoștințele și a le deschide orizonturi noi.

---

Este dedicată și tuturor celor curioși și pasionați, care apreciază efortul pe care îl depunem pentru a împărtăși cultura și istoria într-un mod accesibil și captivant.