🜂 Omul care și-a creat zeii

Omenirea nu s-a născut dintr-o voință divină, ci dintr-un proces natural, lent și necruțător: evoluția. Din materie inertă, în miliarde de ani, au apărut molecule capabile să se copieze, apoi forme primitive de viață, și în cele din urmă speciile complexe. Prin selecție naturală, unele organisme au supraviețuit, altele au dispărut. Omul, Homo sapiens, este rezultatul acestui lanț biologic, nu creația vreunui zeu. Când am citit studiile lui Charles Darwin (The Descent of Man, 1871) și cercetările genetice moderne, am fost fascinat să aflu că Homo sapiens a evoluat gradual din primate, cu o similaritate genetică de 98-99% față de cimpanzei (Chimpanzee Genome Sequencing Consortium, 2005). Descoperiri precum fosila Lucy, Australopithecus afarensis, datată la 3,2 milioane de ani, mi-au oferit o imagine palpabilă a evoluției hominizilor. Strămoșii noștri au fost primate; din ei au evoluat hominizii care și-au ridicat privirea spre cer, au descoperit focul, au învățat să vorbească și au dobândit conștiința de sine. Când omul a înțeles că va muri, a apărut frica. Și din acea frică s-a născut religia.

La început, religia nu a fost o teologie, ci un instinct. O reacție primitivă la necunoscut. Omul a început să vadă spirite în furtună, zei în foc, suflete în vânt și sens în moarte. Observând aceste fenomene și citind lucrările antropologului Edward Tylor (Primitive Culture, 1871), am realizat că credința în spirite și forțe invizibile a fost o reacție psihologică universală a omului. Era, pentru mine, o încercare de a controla simbolic ceea ce nu putea controla în realitate. Descoperirile arheologice, inclusiv mormintele din paleolitic de peste 40.000 de ani, mi-au arătat existența ritualurilor funerare și credința într-o viață după moarte. Așa s-au născut miturile, ritualurile și primele credințe. În triburi mici, aceste idei aveau un rol practic: ofereau reguli morale, protejau coeziunea grupului și impuneau comportamente care preveneau haosul. Conceptul de „zeu care vede tot și pedepsește” mi se pare prima poliție morală a lumii.

Când oamenii au format comunități mari, liderii au observat că frica de zei era mai puternică decât orice armă. Astfel, religia a fost transformată în instrument politic. Șamanii, preoții și profeții, intermediari între oameni și divinități, decideau ce era păcat și ce era virtute. Exemplele egiptene, cu faraoni care se autoproclamau zei, sau templele mesopotamiene folosite ca bănci și centre administrative, arată clar cum religia a fost folosită pentru controlul populației (Karen Armstrong, The Battle for God, 2000). În India și China, codurile morale, cum sunt hinduismul, confucianismul și taoismul, au avut aceeași funcție socială și disciplinară. În Iudeea, ideea unui singur zeu atotputernic a dat naștere iudaismului, creștinismului și islamului, religii care au unit milioane de oameni, chiar și prin forță brută, și care au impus cea mai mare formă de dominație psihologică documentată istoric. Documentele și cronicile cruciadelor arată cum supunerea era adesea impusă prin violență, frică și manipulare (Steven Runciman, A History of the Crusades, 1951). Reflectând asupra acestor fapte, am înțeles cum frica a fost transformată în instrument de putere și control, și cum omul a creat structuri de autoritate în jurul ei.

Religia monoteistă a impus „adevărul absolut”, o dogmă care nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Conducătorii religioși s-au aliat cu cei politici și au instituit ordinea perfectă: puterea era „de la Dumnezeu”, iar supunerea „datoria omului”. Sub acest sistem s-au purtat cruciade, s-au ars oameni pe rug, s-au cucerit continente și s-au justificat genociduri, toate „în numele iubirii divine”. În realitate, erau pentru aur, pământ și control. Cercetători precum Henry Kamen (The Spanish Inquisition, 1997) arată clar modul în care dogmele au fost folosite pentru a controla masele și a justifica violența.

De-a lungul secolelor, religia a fost cea mai eficientă formă de manipulare colectivă. A oferit răspunsuri simple la întrebări imposibile, a dat sens morții prin promisiunea raiului și a înrobit mintea prin frica de iad. A justificat orice violență ca „voință divină” și a învățat oamenii că supunerea e virtute, iar îndoiala e păcat. Cei care au folosit religia au trăit mereu bine: protejați, bogați și venerați. Cei care au crezut orbește în ea au fost jupuiți, exploatați și ținuți în ignoranță. Aceasta este legea nespusă a lumii: cei care o folosesc trăiesc, cei care o urmează orbește plătesc.

În Evul Mediu european, Biserica a devenit puterea supremă. A cenzurat știința, a ars eretici, a adunat averi uriașe și a impus frica drept instrument de guvernare. În același timp, a păstrat scrisul, arta și educația, nu din altruism, ci pentru a controla informația. Paradoxul e că aceeași religie care a oprit cunoașterea a pregătit Renașterea (nedorită, dar prin mult sacrificiu, chiar și de sânge, din partea erudiților), care avea să o distrugă. Acest lucru este documentat de istorici precum R. W. Southern (The Making of the Middle Ages, 1953).

Când știința modernă a apărut, explicațiile mitice s-au prăbușit rând pe rând. S-a demonstrat că Pământul nu e centrul universului (Copernic, 1543), că omul nu e făcut din lut (evidențiat de biologie și paleontologie), că viața nu a fost creată într-o zi (Darwin, On the Origin of Species, 1859). Biologia, fizica și astronomia au arătat că universul funcționează prin legi naturale, fără intervenții divine. În fața acestor dovezi, religia s-a repliat. Dumnezeul cu mâini, furie și judecată a fost înlocuit cu un concept vag: „energie universală”, „conștiință cosmică”, „esență creatoare”. O reinterpretare modernă, făcută ca să nu se contrazică direct cu știința. Dar asta nu mai e religie: e filozofie poetică, o rescriere convenabilă, fără substanță empirică.

Privită istoric, religia a fost mereu același mecanism: inventată pentru a explica necunoscutul, organizată pentru a menține ordinea, exploatată de elite pentru control și transformată de timp în tradiție culturală. Ea nu a eliberat omul, ci l-a ținut în frică, vinovăție și obediență. Paradoxal, fără religie, civilizația s-ar fi dezvoltat la fel, dar fără pretextul fricii care a ordonat temporar masele. Religia a fost și lanț, și scară.

Chiar și astăzi, când omenirea pretinde că a depășit epoca dogmelor, religia încă influențează politica, educația și moralitatea publică. În multe state, legile se scriu după texte sfinte, nu după rațiune. Liderii o invocă pentru a justifica războaie, pentru a modela identități naționale și pentru a controla voturi. În locul inchiziției, avem manipulare mediatică; în locul arderilor pe rug, avem excludere, rușinare și frică socială. Se dorește chiar o întoarcere la trecut: o lume mai ușor de condus, în care frica e din nou un instrument politic și credința, o formă de supunere decorată cu speranță. Religia nu mai are puterea sabiei, dar are încă puterea minții, și asta e, poate, cea mai periculoasă dintre toate.

Astăzi, în era cunoașterii, dogmele supraviețuiesc nu prin dovezi, ci prin nevoia profundă a omului de sens, apartenență și speranță. Oamenii nu cred în zei pentru că există dovezi, ci pentru că nu pot înfrunta vidul existențial. Zeii, îngerii, demonii, miracolele, toate sunt proiecții mentale, reflexe psihologice prin care omul dă chip necunoscutului și justifică propriul bine și rău.

Universul funcționează fără zei; doar omul are nevoie de ei pentru a-și suporta propria existență. Religia nu este o descoperire coborâtă din cer, ci o invenție ridicată din frică. A fost creată de oameni ca să explice ce nu înțelegeau, folosită de putere pentru a controla ce nu putea fi controlat altfel și perpetuată ca să dea sens unei lumi care altfel pare neprimitoare.

Știința, evoluția și istoria ne arată limpede: nu există dovezi pentru creatori, îngeri sau demoni, ci doar pentru procesul natural prin care materia a generat viață, iar viața a produs conștiință. Ceea ce numim „Dumnezeu” sau „Satana” nu sunt ființe din carne și oase, ci umbre ale propriei noastre minți, oglindiri ale fricii și speranței umane.

Acesta este adevărul rece, dar eliberator: omul nu a fost creat după chipul vreunui zeu; zeii au fost creați după chipul omului. După ce m-am documentat și am parcurs lucrări ale unor cercetători precum Richard Dawkins (The God Delusion, 2006), Edward Tylor, Karen Armstrong și Steven Runciman, am ajuns la propria mea concluzie. Lecturile, observațiile și reflecțiile mele personale m-au convins că zeii nu au creat omul, ci omul și-a creat zeii, ca răspuns la frică, necunoscut și nevoia de sens. Aceasta este înțelegerea mea, construită prin experiență, observație, istorie și știință.