Tempus Mundi

11 mai 330 – Ziua în care Bizanțul a devenit Constantinopol, Noua Romă

Pe 11 mai 330, împăratul Constantin a inaugurat oficial Constantinopolul ca noua capitală a Imperiului Roman, transformând vechiul Bizanț în Noua Romă. Descoperă originile unuia dintre cele mai emblematice orașe din istorie.

Țîru

Mai 11, 2025 - 06:28

Mai 17, 2025 - 15:46

0 13

11 mai 330 – Ziua în care Bizanțul a devenit Constantinopol, Noua Romă

Marea mutare a lui Constantin: Bizanțul devine Noua Romă

Capitolul 1: Un port greco-roman cu două mări

Cu mult, mult timp în urmă, pe țărmurile Bosforului, se afla un mic oraș grec numit Bizanț. Legenda spune că a fost fondat în jurul anului 657 î.e.c. de un bărbat pe nume Byzas din Megara, motiv pentru care orașul a primit numele de „Bizantion” în greacă. În orice caz, era un adevărat oraș grec – coloniști din Megara au condus orașul în secolul al VII-lea î.e.c. și a rămas majoritar grecesc până în perioada romană. Bizanțul era situat pe o peninsulă îngustă, înconjurată de apă pe trei laturi (golfurile Cornul de Aur, strâmtoarea Bosfor și Marea Marmara), astfel că navele provenind din Marea Egee, Marea Neagră și Marea Mediterană se întâlneau acolo – un loc excelent pentru comerț și apărare. Chiar și scriitorii antici au remarcat că locul avea șapte coline, „necesare pentru ‘Noua Romă’ a lui Constantin”, la fel cum avea și vechea Romă!

Bizanțul nu a fost întotdeauna satul de pescari umil pe care îl știm din istorie. În anul 196 d.e.n., împăratul Septimius Severus a distrus vechiul oraș în timpul unui război civil și l-a reconstruit cu noi ziduri mărețe, numindu-l „Augusta Antonina” după fiul său. (Se pare că oamenii nu s-au obișnuit niciodată cu numele pompos și acesta a rămas în istorie, în mare parte, ca Bizanț.) Până atunci, Bizanțul a fost un loc liniștit, izolat – până când un împărat ambițios a venit la putere.

Bizanțul antic între două mări, animat de corăbii, temple și soldați romani.

Capitolul 2: Un împărat cu o mare idee

Avansăm în prima jumătate a secolului al IV-lea d.e.n. Imperiul Roman fusese împărțit în Est și Vest, dar până în 324 d.e.n., Constantin câștigase o serie de bătălii importante (de la Podul Milvian la Hrisopolis) și reunificase imperiul sub conducerea sa unică. Așa cum spune un savant: „după reunificarea imperiului în 324 d.e.n., [Constantin] a construit noua sa capitală [la Bizanț]”. Vechea Romă nu mai era o opțiune – devenise un oraș în declin și greu de apărat – iar Constantin dorea ceva nou, ceva mai aproape de bogatele provincii estice. Îl puteai imagina studiind o hartă a imperiului, cercetând opțiunile: „Avem Nicomidia și Antiohia, sau acest mic oraș grec Bizanț, aproape de strâmtoare… hmmm.”

Unele planuri nu au fost realizate (chiar glumea că Serdica – astăzi Sofia – era „Roma lui” pentru o perioadă). Dar, în cele din urmă, Bizanțul a câștigat premiul. De ce? În mintea lui Constantin, locul era perfect: se afla aproape înconjurat de apă (așa că era ușor de apărat odată ce instalau un lanț greu pe Cornul de Aur) și controla marele drum maritim între Marea Neagră și Marea Mediterană. Din acel punct, ar fi putut ajunge rapid la frontiera Dunării sau să marcheze drumul spre est, către Persia. Pe scurt, Bizanțul era mult mai aproape de acțiunea economică și militară a imperiului decât vechea Romă.

Mai mult, această alegere nouă trimitea un mesaj: prin părăsirea Nicomidiei (vechea capitală a tatălui său și a lui Dioclețian) și alegerea Bizanțului, Constantin ar fi renunțat la sistemul tetrarhiei și ar fi spus „Eu sunt șeful acum”. Licinius (rivalul său învins) își avea baza la Nicomidia; acum, Constantin putea să declare un început nou. În fapt, după înfrângerea lui Licinius în 324, oamenii au propus ca noua capitală estică să „reprezinte integrarea Estului în întregul Imperiu Roman” – practic un nou loc de învățătură și putere pentru romanii din Est. Așadar, Bizanțul – deja reconstruit după standardele romane de către împărați anteriori, precum Severus și Caracalla – a primit o transformare demnă de un împărat.

Constantin arată către Bizanț pe o hartă, înconjurat de simboluri creștine și romane.

Capitolul 3: Construirea Noii Rome (Reconstrucția Bizanțului)

Constantin nu s-a mulțumit doar să pună un semn „Pentru Caesar” pe Bizanț și să-l lase așa. Începând în jurul anului 324, el a reconstruit și extins Bizanțul de la cap la coadă. Poți să-ți imaginezi acest proiect ca pe o mare lucrare de construcție finanțată din prada imperială: el a accesat tezaurul lui Licinius (prada de război) și chiar a impus o taxă specială pentru a o plăti. Mii de muncitori au lucrat ani de zile pentru a transforma vechiul oraș într-o capitală strălucitoare și modernă.

Orașul s-a mărit de patru ori. Noi ziduri și porți au fost construite în jurul peninsulei, iar pe cele mai înalte coline Constantin a ridicat palate (palatul său avea o faimoasă poartă de bronz „Chalke”) și biserici grandioase. A amenajat bulevarde largi cu coloane, inspirate de cele din Roma, care se intersectau în piețe mari. Într-unul dintre noile forumuri (gândește-te la el ca la o piață centrală), Constantin a ridicat o coloană de porfir de 30 de metri. Aceasta era piesa centrală a orașului – nu doar pentru că mai există și astăzi (cu benzi de metal care o țin împreună), dar și pentru că în vârful ei se afla o statuie a lui Constantin însuși, îmbrăcat ca zeul soarelui Apollo. (Mai târziu, creștinii s-ar fi amuzat spunând că stătea pe „idolii” lor, dar pe atunci era o metodă de a se conecta cu marea tradiție a Romei.)

Pentru a arăta cât de grandios era acest loc, statui ale celor mai mari figuri ale istoriei au împodobit străzile: Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Augustus, chiar și împărații dinaintea lui. Și, desigur, zeci de statui cu Constantin însuși – unele dintre ele aveau chiar fața lui Constantin pe trupul lui Apollo, zeul soarelui, ținând un glob și un sceptru. Într-un forum, a ridicat un pilon special, vârful căruia adăpostea o relicvă sacră: o bucată din Crucea Adevărată (crucea lui Isus) într-un glob strălucitor. Sub baza acelei coloane erau, se spunea, coșuri folosite în Minunea Pâinilor și Peștilor, ulciorul Mariei Magdalena și chiar Palladium (statua sacră a Atenei din Troia) – un adevărat amestec de suveniruri sfinte! (Istoricii dezbat cât din asta este adevărat și cât este legendă ulterioară, dar sursele sunt clare: Constantin a umplut orașul cu comori simbolice.)

Vechia acropolă greacă a Bizanțului (locurile de cult și templele de pe colină) nu a fost pur și simplu dărâmată din obișnuință, dar biserici noi au fost construite peste tot. De exemplu, Constantin a construit Biserica Sfinților Apostoli pe locul unui vechi templu dedicat Afroditei – o metodă clară de a transforma un loc păgân într-un loc creștin. Prima biserică din oraș, Hagia Irene, a fost de asemenea începută de Constantin. Totuși, nu a alungat păgânii dintr-o dată: orașul a avut chiar câteva temple păgâne și festivaluri pentru o vreme, reflectând faptul că el îi introducea treptat pe locuitori în creștinism. (Până la urmă, el purta un banner labarum cu simboluri creștine în bătălii, dar legenda spune că s-a convertit oficial doar pe patul de moarte – nu-i nimic, Constantin era un om pragmatic!)

Noul Constantinopol avea și multe atracții noi: un Hipodrom extins (pentru curse de care), un gigantic monument în stil hipodromic și de circ, băi publice, biblioteci, monetării, o piață imensă / bursă (loc de schimb) / clădirea unui tribunal, și cisterne uriașe subterane pentru depozitarea apei (precum Cisternele Basilica, construite pentru a face față secetelor). În total, orașul era o versiune de patru ori mai mare și mai strălucitoare a Bizanțului – aproape o dublură a Romei însăși. După cum notează o sursă, „constructorii lui Constantin au decorat [orașul] cu comori luate din diverse locuri din jurul Mării Mediterane”. Imaginează-ți transporturi de statui grecești din Atena, coloane din Asia Mică, spoils din Africa de Nord – Constantinopolul trebuia să arate ca o reuniune a celor mai mari realizări ale lumii antice, toate într-un singur oraș.

Construcția Noii Rome cu macarale, coloane și Constantin supraveghind ridicarea orașului.

Capitolul 4: Marea Dedicare (11 mai 330)

Până în luna mai a anului 330, orașul era pregătit pentru marea sa deschidere. Pe 11 mai 330, Constantin a organizat o ceremonie uriașă de dedicare – de fapt, au fost patruzeci de zile de sărbătoare. Conform istoriei de la Oxford, în acea zi „construcția era suficient de avansată pentru ca orașul să poată fi dedicat” și Constantin a participat la o slujbă solemnă într-o biserică nouă dedicată Sf. Irene, dedicând capitala Fecioarei Maria. Probabil că arăta ca o combinație între un festival păgân și o slujbă religioasă (o inscripție de pe o coloană contemporană menționează „o combinație de ceremonii creștine și păgâne” la dedicare). Mii de oameni s-au adunat îmbrăcați în togile și tobiile lor cele mai bune (robe romane) pentru rugăciuni, parade și spectacole.

Chiar în mijlocul sărbătorii, Constantin a emis un decret cu noul nume: a declarat orașul Nova Roma („Noua Romă”) drept noua capitală oficială a Imperiului. Acest lucru nu a fost o surpriză – surse ulterioare, cum ar fi Britannica, confirmă că „atunci când Constantin... a dedicat orașul ca pe o capitală, l-a numit Noua Romă”. Totuși, numele „Noua Romă” nu a avut o viață lungă ca titulatură oficială, iar Constantin a ordonat ca pe monede să fie inscripționat „CONSTANTINOPOLIS” (în greacă „Orașul lui Constantin”) în onoarea sa. Așa că, la finalul festivităților, orașul avea două mari titluri: oficial Noua Romă pentru prestigiul său, și Constantinopol (Orașul lui Constantin) pentru uzul zilnic.

(Psst – curiozitate: „Noua Romă” a fost, de fapt, mai mult un apelativ. Istoricii notează că titlul Nova Roma nu a fost niciodată oficial și a fost adăugat ulterior. În practică, toată lumea a început să-l numească Constantinopol, iar acest nume apărea și pe monede.)

O imagine deosebit de memorabilă din acea zi: Constantin însuși, îmbrăcat în veșminte imperiale, stând lângă „Milion” (indicatorul de zero kilometri al orașului) cu o bucată din crucea lui Hristos. Și nu prea departe, coloana sa nouă de 50 de metri a fost ridicată în Forum (gândiți-vă la centrul civic roman). Statua imensă a împăratului de pe vârf purta o coroană radiată și ținea un glob de aur despre care se spunea că conține un fragment din adevărata cruce – o metodă deosebită de a revendica favoarea divină. (Când zeii de altădată au fost înlăturați, Constantin i-a mutat în altare sau i-a transformat în simboluri creștine.)

După toate discursurile și rugăciunile, Constantinopolul era oficial pe hartă. Ziua dedicării a durat patruzeci de zile, conform înregistrărilor bisericești – suficient timp pentru a urmări curse de care, a juca zaruri și a se delecta cu mistreț fript. Această sărbătoare a marcat nașterea unei noi capitale.

Ceremonie de dedicare cu Constantin, clerici și mulțimi lângă monumentele noii cetăți.

Capitolul 5: De ce „Noua Romă,” totuși?

Alegerea numelui „Noua Romă” pentru oraș era plină de semnificație. Pentru romani (și bizantini!), Roma era încă Roma – vechea capitală a Imperiului Roman din Vest – dar acum liderul lor spunea: „Hei! S-a mutat. Avem o a doua Romă!”. Numele „Nova Roma” era ca și cum un rege medieval ar fi numit un oraș „Eldorado” (orașul de aur) – te făcea să te oprești din drum. Le spunea tuturor: „Acesta nu este doar un loc uitat de lume; este moștenitorul spiritual al Romei, dar renăscut în Est.” După cum remarcă revista de colecționari, Constantin „a zguduit lumea Antichității Târzii mutând centrul ei… din Vechea Romă în Noua Romă”.

Aceasta a fost o mare acțiune de promovare pentru construirea unui imperiu. Noul Bizanț avea toate caracteristicile orașului imperial vechi: șapte coline, foruri grandioase, monumente și case ale Senatului (Constantin a refondat un Senat în oraș). De fapt, există o glumă veche potrivit căreia comercianții greci spuneau „Mergem în Oraș” (polis), adică în Constantinopol – la fel cum atenienii spun „orașul” atunci când se referă la Atena. „Este aceeași Romă sau una nouă?” ar întreba oamenii – iar răspunsul era, oarecum, amândouă. Un scriitor modern glumește spunând că bizantinii de mai târziu încă își numeau capitala „A doua Romă”, iar chiar titlul liderului bisericesc include, și astăzi, fraza „Noua Romă”.

(De exemplu, astăzi Patriarhul Constantinopolului poartă titlul de „Arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă” pentru a sublinia acestă moștenire. Numele Istanbul va apărea mult mai târziu, dar în perioada sa de apogeu, orașul era cu adevărat a doua Romă a Imperiului.)

Din punct de vedere religios, „Noua Romă” sugera o renaștere creștină a imperiului. Constantin deja legalizase creștinismul (Edictul de la Milan, 313) și a sărbătorit dedicarea Constantinopolului cu o slujbă religioasă dedicată Fecioarei Maria. Tradiția ortodoxă spune că orașul a fost pus sub protecția ei încă de la început. Așadar, nu era doar o capitală politică: era menit să fie și o capitală spirituală, sediul creștinismului în Est. La Constantinopol găseai o fuzionare a simbolurilor creștine și clasice. De exemplu, monedele și statuiile îmbinau imagini creștine cu ecouri ale vechilor zei: o monedă din timpul lui Constantin îl arată fiind încununat de Tyche (personificarea norocului orașului) – literalmente zeița Romei fiind înlocuită cu o „zeiță a orașului”.

Simbolismul era la ordinea zilei. Constantin a avut faimoasa viziune (sau, hai să zicem, o „presimțire”) care l-a ghidat spre acest loc. Mai târziu, legenda spune că un înger i-a ghidat sulița în jurul marginilor orașului pe măsură ce-l construia. (Aceste povești sunt simpatice, dar nu sunt dovezi directe, mai mult ca mitologie îmbrăcată în istorie.) Ele erau menite să arate favoarea divină: Dumnezeu Însuși dorea ca Noua Romă să fie construită. Și, într-adevăr, Constantin a umplut orașul cu relicve, ca măsură de siguranță. Milionul era încununat cu o bucată din Sfânta Cruce, iar sub Coloana lui Constantin se spunea că se afla o comoară de obiecte sfinte – făcând din Constantinopol poate cel mai „binecuvântat” mare oraș din creștinătate.

Teoria politică a jucat și ea un rol: prin ridicarea Byzantium-ului, Constantin echilibra imperiul. Estul era mai bogat și mai urbanizat decât Vestul, astfel că plasarea scaunului împăratului acolo reflecta noua realitate a imperiului. O istorie notează că după căderea lui Licinius (un împărat grec-păgân), „s-a propus ca o nouă capitală estică să reprezinte integrarea Estului în Imperiul Roman în ansamblu”. Cu alte cuvinte, Constantinopolul era menit să unească teritoriile vorbitoare de greacă cu moștenirea latină a Romei. Orașul lui Constantin trebuia să fie mare: de patru ori mai mare decât vechiul Byzantium și să fie construit pentru a rezista o mie de ani (spoiler: a reușit!).

Pe scurt, „Noua Romă” a fost oferta de marketing a lui Constantin: un succesor de mare clasă al Romei antice, pe jumătate capitală politică, pe jumătate Ierusalim creștin. Chiar și prin monede și titluri, el a sugerat că aceasta era a doua venire a Orașului Etern. Toată lumea din Imperiul de Est se considera romană (Romaioi), ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat – doar că împăratul lor avea acum o nouă adresă.

Trecere simbolică de la Roma Veche la Noua Romă, cu Tyche încoronând Constantinopolul.

Capitolul 6: Fapte vs. Legende – Ce S-a Întâmplat Cu Adevărat

Atunci când istoria și legendele se amestecă, merită să le separi. Fapt: știm cu siguranță că pe 11 mai 330, Constantin a dedicat oficial refăcutul Byzantium ca noua capitală și l-a declarat „Noua Romă”. Avem monede și scrieri contemporane care dovedesc data și schimbarea numelui. Fapt: Arheologia arată mari proiecte de construcție în anii 320, cu noi ziduri, biserici, foruri – iar sursele menționează faptul că Constantin a dedicat biserici și foruri (de exemplu, a construit o biserică a Sf. Apostoli pe locul unui templu dedicat Afroditei). Cronicile antice ale vremii înregistrează multe dintre aceste acțiuni (edictul lui Constantin, Senatul din Constantinopol etc.). Acestea sunt fapte istorice solide.

Apoi, există legende și teorii. Scriitorii bizantini mai târzii ne spun povești amuzante: unul susține că Constantin a trasat o graniță cu sulița sa până când a simțit că a fost ghidat divin să se oprească. Altul spune că un înger nevăzut mergea înaintea sa în timp ce trasau zidurile. Acestea fac o impresie frumoasă în picturi și icoane (și tradiția ortodoxă le iubește cu siguranță). Totuși, istoricii notează că aceste relatări apar la generații distanță și sunt mai mult devoționale decât documentare. Ele ar putea reflecta pietatea lui Constantin, dar nu putem considera poveștile cu sulița și îngerul ca istorie literală.

Oamenii de știință dezbat și motivul exact pentru care a făcut-o. Unele teorii (susținute de avantajele clare ale locației) spun că a fost o logică militară și economică: un port defensibil, controlul rutelor comerciale și apropierea de frontierele tulburi. Altele notează motive politice: distanțarea tronului de vechea aristocrație romană, integrarea Estului într-un singur sistem sau chiar încercarea unui imperiu absolut sub un singur împărat (în loc de a împărți puterea cum se întâmpla sub Dioclețian). Scriitorii ortodocși subliniază latura religioasă: Constantin dorea o capitală complet creștină, departe de tradițiile păgâne ale Romei.

Deși fiecare motiv este plauzibil, istoricii tind să fie de acord că a fost un amestec al tuturor acestor factori. Noua Romă a fost atât un avanpost strategic, cât și un proiect personal de moștenire, și totodată un simbol sacru. Ceea ce este cert este că, în acea zi din 330, Constantin a pus temelia unei noi ere. Faptele — înființarea, dedicarea, schimbarea numelui — sunt înscrise în piatră (și pe monede). Legendele despre viziuni sau fundații magice pot fi interesante, dar ele sunt cireșa de pe tortul unei realități istorice foarte concrete.

Scenă împărțită cu Constantin planificând și o legendă a unui înger care trasează zidurile.

Capitolul 7: Moștenirea Noului Oraș

În final, pariul lui Constantin a dat roade. Byzantium, transformat în Constantinopol, a rămas capitala Imperiului Roman pentru încă o mie de ani. Sub acest nume a ajuns să fie cunoscut Imperiul Bizantin (noi, modernii, folosim acest cuvânt, deși oamenii vremii îl numeau în continuare Imperiul Roman). Constantinopolul avea să supraviețuiască Romei vechi cu secole, rămânând comoara Creștinătății Răsăritene și a învățământului grec. Toate acestea își au rădăcinile în acea zi de primăvară din 330, când Constantin a deschis porțile și a declarat „Noua Romă” lumii.

Așadar, data viitoare când vei păși prin zidurile istorice ale Istanbulului (Istanbul este numele pe care orașul l-a primit în secolul XX), amintește-ți: aici a fost locul în care un împărat a amestecat politica, pioșenia și, pur și simplu, „wow”-ul într-un oraș care trebuia să eclipseze Roma veche. Și, în multe privințe, chiar a reușit. Constantin nu a construit doar un oraș – a creat un simbol că un imperiu vechi poate, de fapt, să renască.

Surse: Această poveste despre anul 330 provine atât din sursele istoricilor antici, cât și din cercetările cercetătorilor moderni. (În mod notabil, inscripțiile pe monedele antice și cronicele ulterioare oferă datele și numele.) Arheologii și bizantinologii de azi adună detalii din ruine, iar istorici precum Mango, Norwich și alții au consemnat motivele și modul în care s-au petrecut evenimentele. Ori de câte ori a fost posibil, am rămas fideli dovezilor (și am semnalat legendele atunci când apar). Toate faptele subliniate mai sus sunt susținute de surse de încredere: de exemplu, Britannica și World History Encyclopedia oferă baza acestor evenimente. Dar cel mai important, orașul construit pe 11 mai 330 trăiește în continuare în cărțile noastre de istorie – ca Constantinopol, Noua Romă.

Constantinopolul prin secole, încheind cu un călător în fața zidurilor antice.

Referințe:

Nova Roma

✨ Mesaj Special ✨

Această postare face parte din proiectul nostru continuu, dedicat în special fiicelor noastre, ★ Julie și Jessica ★, pentru a le îmbogăți cunoștințele și a le deschide orizonturi noi.

Este dedicată și tuturor celor curioși și pasionați, care apreciază efortul pe care îl depunem pentru a împărtăși cultura și istoria într-un mod accesibil și captivant.